Publicat de: infiniteladder | 23 Iunie 2010

Miracolul economic japonez si ocupaţia americană (1)


Peste douăzeci şi trei de ani din 1950 până în 1973, produsul intern al Japoniei a crescut cu o rata medie anuală de peste 10 %. Un record asemănător de creştere pe o perioadă lungă de timp nu a fost niciodată văzut în istoria economică a lumii (Republica Populară Chineză din 1980 a crescut cu o viteză comparabilă). Măsurat în dolari, PIB-ul japonez totaliza doar 11 miliarde de dolari în 1950. În 1955 acesta s-a dublat până la aproximativ 25 de miliarde de dolari. Către 1973 a crescut de treisprezece ori, la 320 de miliarde de dolari. Măsurată comparativ, economia japoneză reprezenta 7% din cea americană în 1955 şi clasată sub toate economiile europene majore. În 1973, Produsul Intern Brut al Japoniei a urcat la aproape o treime din totalul american. Economia a fost a treia ca mărime după Statele Unite şi Uniuunea Sovietică. Valoarea totală a producţiei industriale a crescut de la 45 % în 1955 la 62 % în 1970 şi importanta industriei uşoare cum ar fi cea textilă a scăzut brusc. Întrebarea firească este, de ce economia Japoniei a crescut în asemenea ritm? Un prim factor este prezenţa militară continuă a Americii şi limitări constituţionale cu privire la cheltuielile militare ale Japoniei, scutind guvernul de costuri ridicate cu apărarea. Războiul coreean a stimulat exporturile la un moment-cheie. O rată de schimb favorabilă din 1949 până la începutul anilor 70′ a funcţionat ca un fel de subvenţie la export. Dar o explicaţie completă a creşterii economice o reprezintă factorii inteni. Spiritul antreprenorial este unul dintre ei. O tânără generaţie de manageri îndrăzneţi au preluat conducerea societăţilor şi au fondat altele noi. Ei au fost ajutaţi în parte de era epurărilor, care a forţat mulţi manageri de top ai economiei din timpul războiului să se pensioneze anticipat. Înalta calitate a capitalului uman a fost un alt factor intern important care a impulsionat economia postbelică.

Învăţământul obligatoriu a fost extins până la gimnaziu sub ocupaţie, tinerii lucrători din Japonia era tot mai bine educaţi. Angajaţii de toate vârstele au fost încântaţi de perspectiva de revenire la normalitate şi o şansă de a lucra pentru ei înşişi. O proporţie fără precendent de forţă de muncă s-a alăturat sindicatelor – peste 50% la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950. Muncitorii erau energici şi ataşaţi de locul de muncă, dispuşi să lucreze multe ore şi să înveţe noi competenţe. Productivitatea muncii din industria prelucrătoare a crescut cu 88 de procente din 1955 până în 1964. În plus faţă de a muncii din greu ca producători, japonezii obişnuiţi au jucat un rol important atât ca economisitori cât şi ca cheltuitori. În contrast evident cu epoca dinainte de război, dar continuând tendinţele din anii războiului, salariaţii japonezi au economisit proporţii mari din veniturile lor. Gospodăria obişnuită salva sub 10% din veniturile sale la începutul anilor 1950, dar ratele de economisire au crescut în mod constant ca urmare a creşterii economice. Au ajuns la 15 procente prin 1960 şi au depăşit 20 de procente în 1970. Aceste fonduri, depozitate în conturile de economii ale băncilor comerciale sau în sistemul de economii poştale condus de guvern, au alcătuit un fond comun de capital disponibil pentru investiţii în industrie.

Sărăcia cauzată de război, bombardamentele şi evacuare a devastat societatea urbană la începutul anilor 1940. Dar vibranta viaţă de la oraş a reînviat, înainte că economia să se redreseze. Fluxul migranţilor spre marile oraşe, în curs de desfăşurare încă din secolul al XIX-lea, s-a reluat. În anii 1950 şi 1960, aproximativ un milion de oameni şi-au părăsit satele în favoarea oraşelor. Răspândirea treptată a vieţii suburbane a început o dată cu construirea liniilor de cale ferată pentru navetişti şi a cartierelor rezidenţiale în anii 1910 şi 1920. Oraşele precum Tokyo şi Osaka au continuat să se extindă în anii 1950 şi 1960. Ele au servit drept magneţi pentru aceia care căutau o viaţă strălucitoare, nouă şi modernă. Populaţia urbană a Japoniei a crescut de la 38 de procente în 1950 până la 75 de procente în 1975. Migrarea la oraşe însa nu a diminuat populaţia sătească. După război, milioane de soldaţi au venit acasă pentru a se alătura familiilor lor sau pentru a începe altele noi. Ca urmare, în Japonia a existat un dramatic baby-boom. La punctul culminant din 1947 până în 1949, naşterile se cifrau la aproximativ 2,7 milioane pe an. În ansamblu, între 1945 şi 1955 populaţia Japoniei a crescut cu aproximativ 18,6 milioane.

Populaţia agricolă a Japoniei la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a reprezentat aproximativ 50% din populaţie, sau 36 de milioane de oameni. Un deceniu mai târziu în 1955, acest număr total de oameni a rămas neschimbat, deşi proporţia populaţiei din zona rurală a scăzut. Oamenii din mediul rural purtau zilnic sandale şi haine stil kimono. Casele încă aveau acoperişuri din stuf, drumurile erau neasfaltate şi boii arau ogoarele. Lucrul la ferme era cu greu mecanizat. Peisajul rural a fost literalmente demolat într-un ritm rapid, atât numărul cât şi proporţia agricultorilor au scăzut brusc şi în mod constant. De la 2,1 milioane de gospodarii agricole cu normă întreagă în 1955 până la mai bine de jumătate din acest număr (830,000) în 1970. Proporţia de ocupare a forţei de muncă în agricultură a scăzut sub 20 de procente în 1970. Folosind drumuri mai bune şi fiind capabili să îşi permită motociclete şi maşini, persoanele apte de munca au început să facă naveta de la sate la fabrici sau birouri din apropierea oraşelor. Prin anii 70′ această transformare a peisajului a redus decalajul în stilul de viaţă între oameni, în zonele rurale, urbane şi suburbane ale Japoniei. În 1946 mai mult de 1 procent din cei 900,000 km de drumuri ale Japoniei erau pavate. În 1970, 15% din drumuri au fost acoperite cu asfalt, inclusiv o cifră modestă de 640 de kilometrii de autostrăzi cu taxa. Prin 1980,  totalul pavat s-a triplat la 46 % din toate drumurile. De asemenea”Trenul-Proiectil” de mare viteză şi-a început lucru între Osaka şi Tokyo în 1964. Acest tip de călătorie a scurtat timpul necesar parcurgerii distanţei dintre cele 2 oraşe de la 8 ore la 3 ore.

Un Consiliu Aliat pentru Japonia format din 4 ţări a fost creat la începutul anului 1946 pentru a-l sfătui pe Comandantul Suprem al Puterilor Aliate (SCAP). Strategia iniţială americană în Japonia era încapsulata în 2 cuvinte: demilitarizare şi democratizare. Pentru a atinge primul obiectiv, SCAP a divizat imediat armata şi marina: forţele armate ale Japoniei au fost desfintate oficial pe 30 noiembrie. Aceasta e presupus demobilizarea unei armate japoneze gigantice şi repatrierea către insulele natale a unui total de 6,9 milioane de oameni. Când războiul s-a încheiat, aproape 10% din populaţia Japoniei era situată dincolo de mare: 3,7 milioane de soldaţi şi 3,2 milioane de civili în Coreea, Manciuria, Taiwan şi China Continentală. Cu excepţia a aproximativ 400,000 de oameni care au rămas prizonieri în Uniunea Sovietică şi a unui număr mic de oameni lăsaţi în urmă în Manciuria, demobilizare şi repatrierea au fost finalizate până la sfârşitul anului 1948.

Între 1945 şi 1948, ocupanţii au epurat peste două sute de mii de oameni din poziţii în guvern şi lumea afacerilor şi au fost consideraţi vinovaţi pentru susţinerea efortului de război. Ei au dezmembrat şintoismul, religia oficială de stat. În timpul şi imediat după război, aliaţii au judecat circa şase mii de militari pentru crime de război convenţionale, cum ar fi abuzul prizonierilor. Au condamnat şi executat peste nouă sute dintre aceştia. Au pus în mişcare un plan ambiţios pentru reparaţii de război. Porţiuni semnificative din instalaţiile industriale ale Japoniei urmau să fie încărcate pe nave şi oferite victimelor din timpul războiului. SCAP a impus o serie de reforme în toamna lui 1945 şi 1946, care aveau la bază următoarea idee: militarismul rezultă din monopol, tiranie şi sărăcie. Tot SCAP a anunţat primele reforme majore în octombrie 1945, cu declaraţii care garantau libertăţile de exprimare, presei şi de adunare şi dreptul de a organiza sindicate de muncă şi agricultori. Noua constituţie îl declasa pe împărat de la monarh absolut la un „simbol al statului şi al unităţii poporului”. Articolul 9 din constituţie obliga poporul japonez „să renunţe pentru totdeauna la război ca drept suveran al naţiunii şi ameninţarea utilizării forţei ca mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale”. SCAP a ordonat Ministerului Educaţiei înlocuirea lecţiile de război şi loialitatea faţă de stat cu învăţăturile păcii şi a democraţiei iar manualele din timpul războiului au fost rapid rescrise.

Bibliografie

  1. Andrew Gordon – A Modern History of Japan: From Tokugawa Times to the Present
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: