Publicat de: infiniteladder | 19 Iunie 2010

Planul de subjugare a naţiunilor sărace (2)


Alte ingrediente cheie în “traseul banilor”, în plus faţă de zborul de capital au fost proiecte inutile şi achiziţii de armament. Sute de miliarde de dolari sub formă de împrumuturi acordate Lumii a Treia au fost alocate pentru proiecte neproductive şi corupţie. Multe dintre aceste proiecte de finanţare a datoriilor au avut consecinţe negative pe termen lung. Dar ceea ce este cel mai izbitor sunt modelele globale recurente – supraevaluare, oferte aranjate, întârzieri fără sfârşit, credite pentru întreprinderile cu legături strânse cu guvernul, investiţii în tehnologii dubioase, proiecte “publice”  întreprinse în favoarea unor interese private şi datorii private asumate de către stat. Acestea nu au fost greşeli ideologice – regimuri de diferite nuanţe ideologice s-au dovedit la fel de vulnerabile. Nu s-au datorat nici din cauza unor greşeli politice sau a corupţiei pur indigene. O reţea transnaţională sofisticată de influenţarea a instituţiilor a planificat realizarea unor greşeli similare în repetate rânduri, în fiecare regiune a lumii. Corupţia a existat dintotdeauna dar fără acest sistem global, abuzurile nu ar fi putut fi generalizate pe o astfel de scară largă.

Dacă ne uităm în mod obiectiv la ţări precum: Filipine, Guatemala, Indonezia, Congo, Africa de Sud, Argentina, Venezuela,Nicaragua, Brazilia, Mexic, Haiti, India nu putem ignora influenţa negativă a corporaţiilor, guvernelor şi instituţiilor financiare din Prima Lume. Ca o regulă, cu cât aceste relaţii au fost mai aproapiate şi inegale cu atât lucrurile s-au înrăutăţit pentru ţările în curs de dezvoltare. La sfârşitul Primului Război Mondial, John Maynard Keynes a scris o carte despre eşecul aliaţilor de a se ocupa de reparaţiile impuse Germaniei precum şi proeminenta propriei lor datorii. În 1920 el a avertizat despre consecinţele grave de a continua aplicare acestor pretenţii imprudente. Mai mult de optzeci de ani mai târziu am înţeles că eşecul aliaţilor de a-şi depăşi ipocrizia a dezlănţuit şi sprijinit renaşterea Germaniei cu asistenţă şi ajutor după Primul Război Mondial, contribuind din răsputeri la ascensiunea lui Hitler şi la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Realizăm de asemenea că un obstacol major în calea reducerilor datoriilor în acea perioadă a fost faptul că o mână de bănci de mare importanţă, în special JPMorgan erau beneficiarele în cauză. După al doilea război mondial s-a încercat să se urmeze sfatul lui Keynes cu respect pentru Germania – el a fost o forţă de prim rang pentru crearea Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, precursoarea Băncii Mondiale, la Bretton Woods în 1944. Liberalii şi conservatorii deopotrivă au susţinut că au învăţat „lecţiile din München” – importanţa de a rămâne neclintiţi în faţa unor dictatori agresivi. Se pare că am uitat de sfatul lui Keynes şi de alte lecţii de la München – despre relaţie dintre securitate şi dezvoltare, precum şi condiţiile sociale care favorizează războaie şi dictatori în primul rând.

Brazilia

Un bun exemplu de influenţă negativă generată de politicile FMI-ului este Brazilia. În anii 70′ Brazilia a considerat că are tot dreptul de a deveni o ţară din Prima Lume cât mai repede posibil. Ce a devenit însă a fost cea mai mare şi profitabilă piaţa bancară din Lumea a Treia, cu peste o sută de proiecte publice în sectoarele energiei, transportului şi telefoniei. Până în 1990, mai mult de douăzeci şi cinci la sută din datoria externă de 120 de miliarde de dolari era derivată numai din proiecte în sectorul energetic. Multe din proiectele cu capital-intensiv (un proces de afaceri sau o ramură industrială care solicită sume mari de bani şi alte resurse financiare pentru a produce un bun sau un serviciu) au fost concepute în grabă şi s-au dovedit a fi slab proiectate şi întârziate. Sub suprafaţă a existat o întreaga structură de corupţie – comisioane la credite, mita pentru contracte, supraevaluarea ofertelor atribuite fără concurenţă, nepotism, contribuţii la campanii politice. Dacă Brazilia ar fi fost Enron i s-ar fi permis să-şi declare falimentul. Dar bancherii internaţionali au descoperit că cel mai bun lucru despre ţările în curs de dezvoltare, spre deosebire de debitorii privaţi, ţările nu au voie să declare falimentul. În cazul în care încearcă să nu îşi plătească datoriile, instituţii puternice la nivel global precum FMI, există pentru a salva băncile şi de a pune presiune asupra ţărilor pentru a plăti.

Centrala nuclear electrică de la Angra

La optzeci mile vest de Rio de Janeiro, pe un loc pe care locuitorii îl numesc Itaorna (silicat de calciu) sunt cele trei încercări costisitoarea ale Braziliei de a construi centrale nucleare. Contractul pentru Angra I, o instalaţie de 626 megawaţi, a fost atribuită companiilor Westinghouse şi Bechtel în 1970, finanţate prin credite de export de la Banca de Export-Import a Statelor Unite (Ex-Im Bank). Trebuia să coste 320 de milioane de dolari şi să fie gata până în 1975. În realitate a costat 2,1 miliarde de dolari şi nu a fost introdusă în exploatarea comercială până în 1983. Centrale nucleare similare cu disfuncţionalităţi au fost construite de către Westinghouse şi finanţate din împrumuturile acordate de Exim Bank în Filipine, Spania, Suedia şi Iugoslavia. Construcţia lui Angra II, o centrală nucleară de 1229 megawaţi a fost începută la finele anului 1975 de către Norberto Odebrecht, proprietarul celei mai mari companii de construcţii din Brazilia. Din unele motive Odebrecht, care nu avea experienţă anterioară cu centrale nucleare, a primit oferta fără concurenţă. La acea vreme, acest lucru nu părea să conteze, deoarece Odebrecht s-a bazat pe tehnologia de la compania germană Siemens, plus împrumuturi generoase de la Deutsche Bank. Avea de asemenea legături strânse cu generalul Ernesto Geisel, preşedintele Braziliei între 1974 şi 1979, care a devenit şeful unei filiale ale lui Odebrecht după ce s-a retras din funcţie. Angra II urma să fie prima din ce cele 8 centrale nucleare construite de Siemens pentru Electrobras, monopolul de stat din energie al Braziliei, în conformitate cu termenii din „Acordul Secolului”, pe care Geisel l-a inchiat cu germanii în 1975. Toate aceste centrale trebuiau să fie finalizate până în 1990. Angra II trebuia să coste 1,6 miliarde de dolari şi să fie operaţională până în 1983. De fapt acest lucru s-a întâmplat 26 de ani mai târziu, în iulie 2001 la un cost total de peste 10 miliarde de dolari.

Centrala Nucleară de la Angra care se compune din 2 reactoare cu apă sub presiune: Angra I şi Angra II

Complexul hidroelectric Itaipú

Itaipu este situat în apropiere de Cascada Iguacu, lângă punctul de întâlnire dintre Brazilia cu Paraguay şi Argentina. Cu o capacitate de 14000 megawaţi, este una dintre cele mai mari baraje hidroenergetice. Fiecare dintre cele 18 turbine ale centralei hidroelectrice de la Itaipu generează mai multă energie decât întreaga producţie a lui Angra I şi e destul de mare să cuprindă o orchestră simfonică. Itaipu a fost conceput la începutul anilor 70′ – preţul iniţial din 1972 a fost estimat la 3,6 miliarde de dolari. Construcţia a început în 1975 şi trebuia să dureze cinci ani. De fapt a durat aproape 3 ani doar pentru a sculpta un canal de deviere lung de 1,3 mile, adânc de 300 de picioare şi larg de 490 de picioare, pentru a schimba cursul Râului Paraná, înainte ca construcţia barajului să poată începe. Mai mult de 42,000 de oameni au trebuit să fie evacuaţi pentru a face loc rezervorului barajului de 135,000 de hectare. Când Itaipu a fost în sfârşit finalizat în 1991, costul real a fost mai mult de 21 de miliarde de dolari, adăugând cele 8 miliarde de dolari datorie externă a Braziliei. Un fost ministru de energie paraguayan a descris-o ca fiind „probabil ce-a mai mare fraudă din istoria capitalismului”

Barajul Itaipu situat pe Râul Paraná, între Brazilia şi Paraguay

În 1975, sub influenţa unui puternic lobby al zaharului, Brazilia a lansat un efort de mai multe miliarde pentru a face gasohol, un substituit al benzinei din trestie de zahăr şi porumb. Apoi preţurile la zahăr au scăzut, falimentând mulţi fermieri de trestie de zahăr şi crescând brusc costul programului. Dar cu timpul 450 de distilerii au fost pregătite să furnizeze alcool la sfârşitul anilor 1980 şi a devenit mai profitabil exportul de zahăr decât realizarea de gasohol. Pentru a satisface intereselor industriale, Brazilia a stabilit preţurile pentru serviciile publice, electricitate şi benzină cu mult sub costuri. Ca urmare, majoritatea întreprinderilor de stat au realizat profituri negative pe parcursul anilor 80′. Brazilia a devenit din ce în ce mai dependenta de barajele hidroelectrice şi centralele nucleare, acestea furnizând 95 % din puterea sa. Ori de câte ori era secetă, aşa cum s-a întâmplat în 2001, guvernul a trebuit să introducă raţionalizarea pentru a reduce consumul de energie cu mai mult de 20 %. În 2003, Brazilia avea o datorie externă de peste 237 de miliarde de dolari, mai mult decât orice altă ţară în curs de dezvoltare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: