Publicat de: infiniteladder | 6 Iunie 2010

Planul de subjugare a naţiunilor sărace (1)


Anii 1970 au fost zilele de graţie a „marelui proiect” de dezvoltare economică. Funcţionari de la instituţii precum Banca Mondială, Banca Inter-Americană de Dezvoltare (IDB), Banca Asiatică de Dezvoltare (ADB), Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID) au cutreierat pământul, făcând un plan de împrumuturi uriaş şi predicând virtuţile tehnicilor sofisticate de dezvoltare-planificare. În urma colapsului etalonului aur în august 1971 şi creşterea dramatică a preţului petrolului din 1973, pieţele internaţionale de capital au devenit mult mai deschise. Superputerile S.U.A şi Uniunea Sovietică au concurat agresiv pentru statele-client din Lumea a Treia cu cantităţi fără precedent de ajutor şi arme. În timpul aşa numitei Epoci de Aur a Dezvoltării – de la sfârşitul anilor 1940 până la începutul anilor 1970 , înainte lansării împrumutului în ţările din Lumea  a Treia – condiţiile în multe ţări în curs de dezvoltare s-au îmbunătăţit. Mortalitatea infantilă şi maternă, maladia şi subnutriţia au scăzut; durata medie de viaţă a crescut, veniturile pe cap de locuitor au crescut şi repartiţia veniturilor lumii a devenit oarecum mai egală. Apoi prima criză a datoriilor la nivel mondial a lovit din greu ţările în curs de dezvoltare în 1982-83.

În timp ce ţările din lumea întâi s-au recuperat rapid şi au continuat să meargă înainte, cea mai mare parte a ţărilor în curs de dezvoltare au pierdut un întreg deceniu de creştere. China şi India cuprinzând patruzeci şi şapte la sută din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare s-au descurcat mai bine, deoarece erau mai puţin deschise la capriciile băncilor străine, capitalului şi comerţului. Dar cealalalta jumătate a ţărilor din Lumea a Treia, anii 1980 s-au dovedit dezastruoşi. Până în 1990 aceste ţări au acumulat mai mult de 1300 de miliarde de dolari în datorii externe, arătând foarte puţin cu excepţia unor proiecte imense tip elefant alb (un elefant alb reprezintă un lucru care pare să aibă valoare ridicată, dar al cărui cost, în special cel de întreţinere, depăşeşte beneficiul pe care-l aduce), corupţie larg răspândită şi elite care au învăţat să îşi ascundă o mare parte din bogăţia lor lichidă înapoi în ţările occidentale. Valoarea reală a ajutorului extern a scăzut dramatic în anii 90′; până în 2002 Europa, SUA şi Japonia au furnizat doar 49 de miliarde de dolari pe an la 5 miliarde de oameni din ţările în curs de dezvoltare, cel mai scăzut nivel de ajutor într-un deceniu. Acesta s-a ridicat la mai puţin de cincisprezece la sută din cele 350 de miliarde de dolari, reprezentând subvenţii plătite celor douăsprezece milioane de agricultori în fiecare an în ţările occidentale şi mai puţin de zece la sută din bugetul militar. Între timp, parţial din cauza deteriorării condiţiilor a existat o puternică creştere în emigraţie din ţările în curs de dezvoltare în cele occidentale. Noii lucrători străini au renunţat la o mare parte din veniturile lor în ţările lor de origine. Confruntaţi cu acest deficit de împrumuturi şi ajutoare externe în anii 90′, experţii în dezvoltare de la Banca Mondială şi FMI au inventat un nou model de  politică – aşa numitul „Consensul de la Washington”. Recomandările exacte variau de la ţară la ţară, dar includea de obicei aceleaşi ingredinte de bază:

  • privatizarea rapidă a întreprinderilor de stat;
  • o reducere bruscă în bugetele guvernului – excepţie făcând plăţile de dobânzi la împrumuturile străine;
  • măsuri dure anti-inflaţioniste, în special menţinerea unei monede puternice;
  • îndepărtarea imediată a controlului asupra preţului, subvenţiilor în agricultură şi a restricţiilor la importuri;
  • deschiderea rapidă a pieţelor de capital pentru capital extern, indiferent dacă erau sau nu legi adecvate de securitate, reglementări bancare sau organe de control fiscal;
  • constrângeri severe ale breveterelor şi drepturilor de autor din Lumea Întâi;
  • relaxarea legislaţiei salarului minim şi a drepturilor sindicale;

Băncile din lumea occidentală, companiile şi guvernele au încurajat naşterea unei noi, extrem de eficiente reţele bancare globale care facilita scurgerea de capital, spălare de bani, privatizare păguboasă şi corupţie la o scară fără precedent, făcând situaţia şi mai dificilă pentru ţările în curs de dezvoltare de a impozita şi reglementa companii globale sau propriile elite. Dezvoltarea care urma să o producă aceste măsuri economice în viziunea lor, nu prespunea numai creşterea profiturilor ci şi un nivel de trai îmbunătăţit pentru toată lumea. Privatizarea activelor statului ar fi presupus creşterea concurenţei, reducerea datoriilor, îmbunătăţirea eficienţei şi egalizarea distribuţiei bogăţiei. În anii 1990 „dezvoltarea durabilă” a devenit nouă formula sacră pentru şaptezeci şi cinci de mii de profesionişti în dezvoltare, angajaţi la instituţii multilaterale şi mai mult de o sută de mii de angajaţi ale instituţiilor neguvernamentale (ONG-uri). ONU şi Banca Mondială s-au alăturat companiilor Shell, BP şi IBM pentru a sponsoriza conferinţe pe această temă. Aceste adunări ţinute în locuri pline de culoare precum Paris, Copenhaga, Beijing  şi Bali au adunat zeci de mii de oficiali, ONG-uri şi jurnalişti, cărora li s-a prezentat o serie de ţeluri ale „Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului” precum: reducerea sărăciei la nivel mondial, a mortalităţii infantile, a malnutriţiei şi a altor maladii cuantificabile.

Departe de a încuraja Ţările Occidentale şi Ţările din Lumea a Treia de a colabora în comerţul liber, această politică neoliberală a încurajat antagonisme regionale şi blocuri comerciale. Privatizarea a cărui scop urmărea îmbunătăţirea eficienţei şi concurenţei a produs o serie de cadouri şi acaparări de terenuri, făcând ţările din Lumea a Treia mai puţin competitive în timp ce elitele lor au devenit mai bogate. Prosperitatea elitelor din Ţările din Lumea Întâi a determinat un decalaj considerabil între standardele de viaţă a celor mai bogaţi şi săraci cetăţeni şi devenind astăzi cel mai mare decalaj din istorie. Explicaţia standard a înapoierii ţărilor din Lumea a Treia este o mult mai sofisticată versiune a aceleaşi ideologii „da vina pe victimă” pe care elitele conducătoare au folosit-o de secole pentru a explica sărăcia şi bogăţia – o combinaţie de „ghinion” şi „propria lor vină”. Până la sfârşitul anilor 90′ valoarea de piaţă a averii private acumulate în afară Ţărilor din Lumea a Treia de elitele rezidente a totalizat cel puţin 1,5 trilioane de dolari – aproape egală cu valoarea nominală a tuturor datoriilor acumulate de ţările în curs de dezvoltare. Decapitalizarea acestor ţari a avut loc cu ajutorul instituţiilor financiare globale, inclusiv: Citigroup, JPMorgan Chase, UBS, Barclays, Credit Suisse First Boston, ABNAMRO Merrill Lynch, ING Bank, The Bank of New York, American Express Bank şi o mulţime de bănci elveţiene, britanice, olandeze, franceze, germane şi austriece.

În timp, corupţia din interiorul afacerilor şi inegalitatea care a generat-o, a încurajat dezinvestirea şi emigrarea. Pentru oamenii care trăiesc în aceste ţări, stimulentele de a se angaja în spălarea banilor şi a evaziunii fiscale sunt de multe ori atât de putenice încât le este greu să reziste tentaţiei. În ciuda eforturilor de dezvoltare oficiale şi a trilionelor în valută străină, împrumuturi, obligaţiunilor marea majoritate a locuitorilor încă trăiesc la limita existenţei. Cu toate acestea, majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare nu sunt într-adevăr sărace în întregime, în ceea ce priveşte resursele naturale, cunoştiinte tehnice sau talentul uman. Cei mai mulţi dintre locuitorii ţărilor dezvoltate trăiesc într-un balon. Numai 20 % din americani au paşapoarte, doar 21 % dintre americanii non-hispanici vorbesc o a doua limbă şi mai puţin de o cincime din adulţi au călătorit vreodată în străinătate. Un sondaj realizat la sfârşitul anului 2002 a arătat că numai 13 % dintre tinerii între 18-24 din SUA ar putea găsi Irakul pe o hartă, 14% ar putea găsi Israelul, 31 % ar găsi Regatul Unit, 42 % ar putea găsi Japonia şi doar 2/3 ar fi capabili să localizeze Oceanul Pacific. Acest tip de ignoranţa nu este doar nefericită ci este periculoasă şi deosebit de ameninţătoare pentru cetăţenii din Lumea a Treia deoarece Prima Lume are acum mai mult decât oricând hegemonie politică, economică şi militară.

Bibliografie

  1. James S. Henry – The Blood Bankers : Tales from the Underground Global Economy
Anunțuri

Responses

  1. bun articol…felicitari

  2. interesant blog,in generala eram si eu f iteresant de istorie . . . 😀


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: