Publicat de: infiniteladder | 20 Mai 2010

Vandalii


Puţin este cunoscut despre istoria timpurie a vandalilor dar aceştia au trecut în Germania aproape în acelaşi timp când Roma pierdea controlul în zonă la mijlocul anilor 300, era noastră. Ei au fost de fapt liderii unui grup de triburi şi erau împărţiţi în două grupuri: şilingii şi sdingii. Au condus şi cucerit împreună cu suevii, un alt trib germanic şi cu alanii care au fost un popor negermanic condus în Europa de avansul hunilor. Coaliţia vandala a traversat Germania aşa cum goţii de vest (vizigoţii) au ocupat nordul Italiei şi Dacia şi cele două s-au luptat între ele rezultând dispariţia pentru un timp a vandalilor.

În anul 406 temperatura a scăzut şi Rinul a îngheţat. Pe o parte stăteau triburile germanice, pe cealaltă parte oraşele bogate şi fermele fertile din provincia romană Galia. În acea noapte vandalii au mers în grup compact deasupra gheţii. Foametea şi hunii i-au împins pe vandali spre vest pentru câţiva ani, reţinându-i pe malurile estice ale Rinului, vandalii temându-se că vor fi complet anihilaţi de huni. Au văzut podul de gheaţă de pe râu că un dar de la Dumnezeu (aproape toţi vandalii erau creştini în acest timp, mai degrabă membrii ai sectei ariene decât ai Bisericii Catolice).

Istoricul roman Tacit a scris că în ziua lui vandalii erau o naţiune agresivă, faimoasă pentru abilitatea lor ca luptători de noapte. Pentru a se strecura nedetectaţi printre duşmani şi-au înnegrit feţele şi mâinile precum şi scuturile şi armele. La trei sute de ani după ce Tacit a scris admirativ despre ei, istoricul creştin Salvian i-a caracterizat pe vandali ca fiind cei mai slabi dintre triburile germanice. Acel minunat pod de gheaţă peste Rin era ultima şansă a vandalilor de a-şi restabili averile şi de revigorare a oamenilor.

Migratia popoarelor barbare

Dacă vandalii ar f încercat să să traverseze Rinul 200 de ani mai devreme, ei nu ar fi ajuns dincolo de malul vestic. Aceasta a fost politica romană de staţionare a unor garnizoane de-a lungul tuturor frontierelor imperiului; ar fi fost ciocniri între legionarii care păzeau frontierelor şi jefuitorii barbari care încercau să deschidă o breşă la frontieră dar locuitorii imperiului s-ar fi bucurat de pace şi linişte.

Cu toate acestea prin anul 400 Roma nu îşi mai putea permitea cheltuiala sau bărbaţii pentru a-şi apăra toate frontierele. Aceasta vulnerbailitate a fost dezvăluită de către incursiunea picţilor în anul 367 la Zidul lui Hadrian, fortificaţia aflată la graniţa scoţiană/engleză care marca limita stăpânirii romane în Britania. Trupele romane care au supravieţuit atacului picţilor au fost retrase de pe zid;  nici o garnizoană nouă nu a fost trimisă să le înlocuiască. Această retragere de la Zidul lui Hadrian a devenit un semn ca romanii s-au retras de la frontierele imperiului, în esenţă lăsând uşa din spate a imperiului larg deschisă pentru armate întregi de invadatori barbari.

În locul să păzească frontiera, romanii au plasat mari detaşamente armate, cunoscute sub numele de armate de câmp, în tabere fortificate, castele localizate adânc în provincii. Aceste armate de câmp puteau fi foarte eficiente dar problema cu acest aranjament era distanţa – o armată barbară putea distruge o parte semnificativă a provinciei şi încă se putea deplasa şi evita armata de teren ascunsă în tabără sau castel. Oamenii care trăiau în imediata vecinătate a armatei de câmp erau în siguranţă, dar fermele, moşiile şi oraşele aflate în afara perimetrului erau lipsite de apărare. Oricât de bine intenţionată ar fi tactica armatei de câmp, ultimul efort al Romei de a menţine un anumit control asupra teritoriului sau, eşuase iar provinciile imperiului au fost invadate de barbari.

Zidul lui Hadrian in apropiere de fortul roman Housesteads

Calea incursiunilor vandalilor prin Galia este necunoscută dar ştim că francii, un trib germanic aliat cu romanii care li s-a permis să se stabilească în Galia au opus rezistenţă categorică invaziei. În aproximativ anul 407 Godigisel, regele care a condus vandalii dincolo de îngheţatul Rin a murit în bătălia împotriva francilor. El a fost succedat de fiul său Gunderic, care le-a cerut vandalilor să se mute spre sud în Spania. Nu mai târziu de câteva săptămâni de la moartea lui Gunderic vandalii au încercat să traverseze Munţii Pirinei dar în munţi au fost întâmpinaţi de Didymus şi Veranianus, doi fraţi romani care erau înrudiţi de departe cu împăraţii Teodosiu şi Honorius. Cei doi fraţi au oprit avansul vandalilor, conducându-i înapoi în Galia.

Un an mai târziu, Constantius un ambiţios general roman care a pus la cale desfiinţarea familiei imperiale pentru a deveni el însuşi împărat, i-a capturat pe Didymus şi Veranianus împreună cu soţiile lor şi i-a executat. Cu cei doi fraţi morţi şi nici o altă armată romană pregătită pentru a-i opri, vandalii au trecut Pirineii ajungând în Spania. Între anii 408 şi 411 patru valuri de epidemii şi foamete au lovit Spania. Aici au fost zvonuri de canibalism în rândul populaţiei flămânde şi a animalelor sălbatice care devorau cadavrele morţilor neîngropaţi. Dar odată ce întreaga Peninsula Iberică a fost sub controlul lor ferm, vandalii s-au aşezat aici pentru a se bucura de viaţă  într-o ţară fertilă, bogată şi binecuvântată cu un climat cald.

În anul 422, Gunderic şi armata sa au jefuit oraşul Sevilla în timp ce regele a murit brusc. Isidor din Sevilla spune că regele arian a fost lovit de Dumnezeu atunci când a încercat să fure ofrande închinate din aur şi argint din mormântul Sfântului Martir Vicenţiu. La moartea lui Gunderic succesiunea a trecut la fratele său vitreg Gaiseric, fiul nelegitim al regelui Godgisel. Rezistenţa printre locuitorii Spaniei şi a coloniştilor romani practic s-a prăbuşit în momentul când Gaiseric a devenit rege dar vandalii nu era singurul trib germanic din ţară. Mult mai numeroşi vizigoţii doreau ca Peninsula Iberică să fie a lor.

După bătălii repetate şi costisitoare cu vizigoţii, în jurul anului 428 Gaiseric a ordonat construirea unei flote de corăbii pentru a-şi conduce poporul în Africa de Nord. Acest lucru este remarcabil întrucât vandalii nu erau un popor de navigatori: ca toate celelalte naţiuni barbare, aceştia au călătorit pe cal sau pe jos. În timpul celor doisprezece ani, timp în care au ocupat sudul Spaniei aceştia au învăţat de la localnicii din jurul portului din Cartagena cum să construiască corăbii.

Exodul a început în 429 cu aproximativ 80.000 de vandali trecând Strâmtoarea Gibraltar, când abia şapte mile separau Europa de Africa, acostând la Ceuta de pe coasta marocană. Gaiseric  s-a bucurat de două avantaje, numai că tuturor celorlalţi regi barbari ai perioadei le lipseau. El era un gânditor creativ şi binecuvântat cu o viaţă foarte lungă, murind la aproape 87 de ani la data de 25 ianuarie 477. În timpul domniei de 40 de ani, Gaiseric a realizat ceea ce nici un alt rege barbar nu a înfăptuit, a stabilit un imperiu barbar care rivaliza cu cel al Romei. Faptul că imperiul vandal era centrat în Marea Mediterană trebuie să fi fost mai ales iritant pentru romani întrucât timp de 400 de ani fusese lacul lor.

Cartagina Antică – o pictură de Francis Moltino

Unii istorici ai perioadei afirmă că vandalii nu au migrat în Africa de Nord pentru a scăpa de vizigoţi ci mai degrabă au venit la invitaţia lui Bonifacius, guvernatorul provinciei, care intenţiona să îi utilizeze ca mercenari într-un război împotriva rivalului sau Galla Placidia, mama împăratului  Valentinian al III-lea. Galla Placidia l-a acuzat pe guvernatorul african de trădare, planificând să îl execute le Roma. Cu mii de luptători vandali în armata sa, Bonifacius era convins că putea respinge orice forţă trimisă împotrivă sa. A fost un marş de 1260 de mile de la Ceuta la palatul guvernatorului în Cartagina. În timp ce Gaiseric şi armata sa de 80.000 de vandali au ajuns în afara marelui oraş, Bonifacius şi-a reparat relaţia sa cu familia imperială. Sosirea unor adevărate hoarde barbare la porţile Cartaginei trebuie să fi îngrozit cetăţenii romani. Bonifacius comportându-se senin i-a mulţumit lui Gaiseric pentru deranjul său şi l-a informat că sprijinul său nu mai era necesar. Bonifacius s-a înşelat crezând că vandalii vor mărşălui înapoi în Ceuta. Africa de Nord era gradina imperiului, alimentând cu cereale, vin, ulei de măsline şi fructe provinciile surori.

În ceea ce priveşte bogăţia şi confortul, Cartagina a fost o a doua Roma, plină de vilele oamenilor bogaţi, băi publice opulente, splendide arene şi teatre, pieţe umplute cu luxul din Est. Vandalii tocmai au petrcut un an plimbându-se prin acest paradis şi nu aveau de gând să plece fără să realizeze un profit. Decât să se întoarcă în Spania, Gaiseric s-a hotărât să cucerească Africa de Nord. A început la Hippo Regius, un oraş port în Algeria zilelor noastre, faimos pentru că adăpostea catedrala marelui teolog şi filosof Sfântul Augustin de Hipona. În timp ce vandalii au înconjurat oraşul, Sfântul Augustin a murit pe data de 28 august 430 în a treia lună de asediu vandal.

Sfântul Augustin de Hipona

Unsprezece luni mai târziu, după ce mai multe vieţi au fost pierdute de ambele părţi, Gaiseric a ajuns la o înţelegere cu oamenii din Hippo Regius. El îşi va retrage armata în timp ce cetăţenii împreună cu toate lucrurile lor de valoare vor abandona oraşul. Numai atunci Gaiseric şi vandalii se vor muta. Deoarece împăraţii au considerat Africa de Nord în siguranţă în cazul unei invazii, provincia era apărată superficial. Deşi acest lucru a fost în favoarea lui Gaiseric, romanii s-au luptat cu toate acestea. Cinci ani mai târziu vandalii au fost stăpânii unei mari întinderi din centrul Africii de Nord dar nu au reuşit să cucerească Cartagina. În anul 435 Gaiseric a semnat un tratat cu reprezentanţii lui Valentin. Textul tratatului nu a supravieţuit dar ştim că împăratul a predat vandalilor toate teritoriile pe care aceştia deja le capturaseră în Africa de Nord. Acesta era un ţinut cu multe porturi pe care vandalii că popor de navigatori îl puteau folosi în avantajul lor. Gaiseric a menţinut pacea timp de patru ani dar în 439 el a realizat un atac surpriză în Cartagina, capturând oraşul cu uşurinţă. În următorii patru ani vandalii şi-au extins cuceririle până când Valentinian nu a avut o altă opţiune decât să facă încă un tratat cu Gaiseric, recunoscându-i autoritatea peste un regat care se extindea din Numidia până în Tunisia. Vandalii mândri de regele lor, care le-a adus atât de multe victorii şi o aşa de mare bogăţie încât l-au aclamat ca „Regele uscatului şi a mării”. În ciuda verdictului de la Niceea, Arie a refuzat să meargă în linişte. Ca sfidare pentru Papă, episcopi şi faţă de Consiliu el a continuat să propovăduiască ideile exterodoxe şi să facă convertiri. În 341 un episcop arian pe nume Ulfilas a început o misiune la triburile germanice. El a inventat un alfabet pentru ei, a tradus Biblia în limba goţilor şi la momentul morţii sale în 381 a convertit aproape toţi goţii, precum şi vandalii la creştinismul arian. În momentul în care vandalii au cucerit Cartagina şi Africa de Nord, antagonismul între arieni şi catolici s-a intensificat. Deşi a fost o populaţie ariană semnificativă în Egipt, patria lui Arie, restul din Africa de Nord au rămas loiali catolicismului. Gaiseric a început o persecuţie pe scară largă şi orientate în special spre episcopi catolici, preoţi şi diaconi, interzicând toate formele de cult catolic; confiscând biserici catolice şi dându-le clerului arian.

Vandalii au adoptat fiecare aspect al vieţii romane în Africa de Nord. În dorinţa de a imita viaţa patricienilor romani, ai au petrecut mult timp în băile publice, au participat la jocuri şi alte spectacole în arenă şi aplaudând tragediile greceşti şi comediile romane la teatru. Contrar reputaţiei lor, oamenii lui Gaiseric nu au comis acte brutale de vandalism în Cartagina sau în altă parte în Africa romană. Aceştia au adoptat ţinuta romană, au savurat bucătăria romană şi chiar au renunţat la limba lor germanică în favoarea celei latine. De fapt limba vandalică a murit atât de repede încât în afară numelor de persoane, nici măcar un singur cuvânt nu a supravieţuit. Goţii au fost primul popor barbar care a devastat Roma. Hunii aproape că au redus imperiul din Vest la o ruină fumegândă. Dar vandalii au fost singurul popor barbar care au construit ceva. Ei au devenit o putere navală care ameninţa dominaţia Romei în Marea Mediterană şi creându-şi propriul lor imperiu au pus o presiune suplimentară asupra resurselor militare deja supraextinse ale Romei.

Bibliografie

  1. Thomas J. Craughwell – How the Barbarian Invasions Shaped the Modern World
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: