Publicat de: infiniteladder | 4 Mai 2010

Constantin cel Mare


S-a născut Flavius Valerius Constantinus în aproximativ anul 272 era noastră în Moesia, în zona actuală a Serbiei sau Macedoniei. Mama sa Helena l-a născut nelegitim dar a fost adoptat de către Constanţiu I când Helena a devenit concubina şefă a lui Constantius. Constantius a fost numit Cezar în anul 305 sub structura de putere recent organizată a Imperiului Roman. Împăratul Diocleţian a împărţit puterea în imperiu între două persoane, el şi Maximian care erau numiţi Augusti. Fiecare dintre ei desemna un subordonat, un Cezar, care se va ridica la poziţia de Augustus la moartea sau retragerea superiorului său.

În cadrul acestui sistem, Constantius a fost numit Cezar de Maximian în timp ce Diocleţian îl alege pe Galerius. Când Diocletian s-a retras (şi l-a forţat şi pe Maximian să facă acelaşi lucru) Galerius şi Constantius au avansat devenind Augusti. Fii lui Constantius şi Galerius au sperat să fie numiţi Cezari dar au fost dezamăgiţi când ceilalţi doi au obţinut slujba. Ceea ce Diocletian a sperat să devină o evoluţie paşnică a puterii a devenit în schimb o luptă pentru succesiune.

Gaius Aurelius Valerius Diocletianus, Augustus în Est, cunoscut şi sub numele de Diocleţian

Constantin a luptat alături de tatăl său în campania din Britania, unde acesta a murit. Simpatizat de legiuni, ei l-au numit pe Constantin, Augustus în locul tatălui său. În schimb el şi-a luat mai curând titlul de Cezar decât să provoace direct autorităţile din Roma. În anul 306 Garda Pretoriană din Roma a sprijinit un nou candidat pentru Augustus şi ascensiunea grea la putere care a urmat sfidează descrierea raţională. La un moment dat toţi cei şase bărbaţi au pretins titlul de Augustus. Armata lui Constantin a repurtat victorii la Aries şi Marsilia asupra rivalului şi socrului său Maximian în anul 310; anul următor Galerius a murit şi patru posibili Augusti au rămas, Maxenţiu şi Daia aliaţi împotriva lui Constantin şi Licinius.

Studiind mişcările lui Maxenţiu împotrivă sa, la începutul anului 312 Constantin a mărşăluit cu 40.000 de bărbaţi în Italia şi a obţinut victorii la Susa, Torino, Milano, Brescia  şi Verona. El a recrutat susţinători de-a lungul drumului şi a intrat în cea mai mare luptă a sa cu aproximativ 50.000 de bărbaţi. La podul Milvius dincolo de râul Tibru el a primit o viziune; unele surse spun că a venit într-un vis în noaptea dinaintea luptei. Constantin a fost convins de această viziune că dacă plasează simbolul lui Hristos pe scutul soldaţilor săi va fi victorios. El a făcut acest lucru şi a câştigat. Constantin a devenit astfel conducătorul Romei şi l-a numit pe Licinus, Augustus din Orient. După ce Licinus l-a înfrânt pe Daia părea inevitabil ca el şi Constantin se vor opune reciproc decât să revină la arhitectura iniţială a lui Docleţian. Ei s-au luptat într-o serie de bătălii indecise până în anul 323 la Adrianopol, când Constantin s-a luptat personal împreună cu forţele sale într-o victorie care l-a forţat pe Licinus să se retragă în Bizanţ. Constantin a asediat oraşul şi a purtat o bătălie finală la Scutari, unde Licinius s-a predat şi a fost executat. Constantin era acum unicul împărat. Importanţa lui Constantin nu a fost numai de lider a unui Imperiu Roman unificat dar şi fondatorul Constantinopolului ca noua reşedinţă a imperiului, a doua Roma.

Statuia lui Constantin cel Mare aflată în exteriorul catedralei York Minster

De acolo a condus treburile imperiului, dintre care cea mai importantă a fost sprijinul său faţă de creştinism. În anul 313 el şi Licinus au emis Edictul de la Milano, care garanta libertatea religioasă; cu toate acestea Constantin a devenit un susţinător deschis al creştinismului şi la momentul morţii sale acesta era religie de stat. El a rămas unicul lider al imperiului timp de 13 ani, timp în care a continuat reformele militare începute atunci când a ocupat prima dată Roma. El a apărat frontierele de atacurile barbare prin construirea unei serii de fortăreţe pentru a crea o apărare în profunzime cu provizii mobile staţionare pentru a veni în ajutorul oricăruia care ar fi atacat. Această strategie a funcţionat bine în vremea lui dar în cele din urmă utilizarea tot mai mare a recruţilor pentru frontieră şi diferenţa de plată între forţele de pe front şi cele de rezervă a creat probleme. Într-o mare măsură stabilirea a unei a doua capitale a promovat ideea unui imperiu divizat iar după moartea lui Constantin, imperiul s-a divizat treptat, cu Roma stăpânind vestul şi Constantinopolul guvernând estul. Imperiul Roman de Răsărit va supravieţui până în secolul al cincisprezecelea în timp ce partea de vest se va prăbuşi în urma invaziilor barbare nu mai târziu de un secol.

Bibliografie

  1. Paul K. Davis – Enciclopedia invaziilor şi cuceririlor din antichitate până în prezent
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: