Publicat de: infiniteladder | 23 Iunie 2010

Miracolul economic japonez si ocupaţia americană (1)


Peste douăzeci şi trei de ani din 1950 până în 1973, produsul intern al Japoniei a crescut cu o rata medie anuală de peste 10 %. Un record asemănător de creştere pe o perioadă lungă de timp nu a fost niciodată văzut în istoria economică a lumii (Republica Populară Chineză din 1980 a crescut cu o viteză comparabilă). Măsurat în dolari, PIB-ul japonez totaliza doar 11 miliarde de dolari în 1950. În 1955 acesta s-a dublat până la aproximativ 25 de miliarde de dolari. Către 1973 a crescut de treisprezece ori, la 320 de miliarde de dolari. Măsurată comparativ, economia japoneză reprezenta 7% din cea americană în 1955 şi clasată sub toate economiile europene majore. În 1973, Produsul Intern Brut al Japoniei a urcat la aproape o treime din totalul american. Economia a fost a treia ca mărime după Statele Unite şi Uniuunea Sovietică. Valoarea totală a producţiei industriale a crescut de la 45 % în 1955 la 62 % în 1970 şi importanta industriei uşoare cum ar fi cea textilă a scăzut brusc. Întrebarea firească este, de ce economia Japoniei a crescut în asemenea ritm? Un prim factor este prezenţa militară continuă a Americii şi limitări constituţionale cu privire la cheltuielile militare ale Japoniei, scutind guvernul de costuri ridicate cu apărarea. Războiul coreean a stimulat exporturile la un moment-cheie. O rată de schimb favorabilă din 1949 până la începutul anilor 70′ a funcţionat ca un fel de subvenţie la export. Dar o explicaţie completă a creşterii economice o reprezintă factorii inteni. Spiritul antreprenorial este unul dintre ei. O tânără generaţie de manageri îndrăzneţi au preluat conducerea societăţilor şi au fondat altele noi. Ei au fost ajutaţi în parte de era epurărilor, care a forţat mulţi manageri de top ai economiei din timpul războiului să se pensioneze anticipat. Înalta calitate a capitalului uman a fost un alt factor intern important care a impulsionat economia postbelică.

Învăţământul obligatoriu a fost extins până la gimnaziu sub ocupaţie, tinerii lucrători din Japonia era tot mai bine educaţi. Angajaţii de toate vârstele au fost încântaţi de perspectiva de revenire la normalitate şi o şansă de a lucra pentru ei înşişi. O proporţie fără precendent de forţă de muncă s-a alăturat sindicatelor – peste 50% la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950. Muncitorii erau energici şi ataşaţi de locul de muncă, dispuşi să lucreze multe ore şi să înveţe noi competenţe. Productivitatea muncii din industria prelucrătoare a crescut cu 88 de procente din 1955 până în 1964. În plus faţă de a muncii din greu ca producători, japonezii obişnuiţi au jucat un rol important atât ca economisitori cât şi ca cheltuitori. În contrast evident cu epoca dinainte de război, dar continuând tendinţele din anii războiului, salariaţii japonezi au economisit proporţii mari din veniturile lor. Gospodăria obişnuită salva sub 10% din veniturile sale la începutul anilor 1950, dar ratele de economisire au crescut în mod constant ca urmare a creşterii economice. Au ajuns la 15 procente prin 1960 şi au depăşit 20 de procente în 1970. Aceste fonduri, depozitate în conturile de economii ale băncilor comerciale sau în sistemul de economii poştale condus de guvern, au alcătuit un fond comun de capital disponibil pentru investiţii în industrie.

Sărăcia cauzată de război, bombardamentele şi evacuare a devastat societatea urbană la începutul anilor 1940. Dar vibranta viaţă de la oraş a reînviat, înainte că economia să se redreseze. Fluxul migranţilor spre marile oraşe, în curs de desfăşurare încă din secolul al XIX-lea, s-a reluat. În anii 1950 şi 1960, aproximativ un milion de oameni şi-au părăsit satele în favoarea oraşelor. Răspândirea treptată a vieţii suburbane a început o dată cu construirea liniilor de cale ferată pentru navetişti şi a cartierelor rezidenţiale în anii 1910 şi 1920. Oraşele precum Tokyo şi Osaka au continuat să se extindă în anii 1950 şi 1960. Ele au servit drept magneţi pentru aceia care căutau o viaţă strălucitoare, nouă şi modernă. Populaţia urbană a Japoniei a crescut de la 38 de procente în 1950 până la 75 de procente în 1975. Migrarea la oraşe însa nu a diminuat populaţia sătească. După război, milioane de soldaţi au venit acasă pentru a se alătura familiilor lor sau pentru a începe altele noi. Ca urmare, în Japonia a existat un dramatic baby-boom. La punctul culminant din 1947 până în 1949, naşterile se cifrau la aproximativ 2,7 milioane pe an. În ansamblu, între 1945 şi 1955 populaţia Japoniei a crescut cu aproximativ 18,6 milioane.

Populaţia agricolă a Japoniei la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a reprezentat aproximativ 50% din populaţie, sau 36 de milioane de oameni. Un deceniu mai târziu în 1955, acest număr total de oameni a rămas neschimbat, deşi proporţia populaţiei din zona rurală a scăzut. Oamenii din mediul rural purtau zilnic sandale şi haine stil kimono. Casele încă aveau acoperişuri din stuf, drumurile erau neasfaltate şi boii arau ogoarele. Lucrul la ferme era cu greu mecanizat. Peisajul rural a fost literalmente demolat într-un ritm rapid, atât numărul cât şi proporţia agricultorilor au scăzut brusc şi în mod constant. De la 2,1 milioane de gospodarii agricole cu normă întreagă în 1955 până la mai bine de jumătate din acest număr (830,000) în 1970. Proporţia de ocupare a forţei de muncă în agricultură a scăzut sub 20 de procente în 1970. Folosind drumuri mai bune şi fiind capabili să îşi permită motociclete şi maşini, persoanele apte de munca au început să facă naveta de la sate la fabrici sau birouri din apropierea oraşelor. Prin anii 70′ această transformare a peisajului a redus decalajul în stilul de viaţă între oameni, în zonele rurale, urbane şi suburbane ale Japoniei. În 1946 mai mult de 1 procent din cei 900,000 km de drumuri ale Japoniei erau pavate. În 1970, 15% din drumuri au fost acoperite cu asfalt, inclusiv o cifră modestă de 640 de kilometrii de autostrăzi cu taxa. Prin 1980,  totalul pavat s-a triplat la 46 % din toate drumurile. De asemenea”Trenul-Proiectil” de mare viteză şi-a început lucru între Osaka şi Tokyo în 1964. Acest tip de călătorie a scurtat timpul necesar parcurgerii distanţei dintre cele 2 oraşe de la 8 ore la 3 ore.

Un Consiliu Aliat pentru Japonia format din 4 ţări a fost creat la începutul anului 1946 pentru a-l sfătui pe Comandantul Suprem al Puterilor Aliate (SCAP). Strategia iniţială americană în Japonia era încapsulata în 2 cuvinte: demilitarizare şi democratizare. Pentru a atinge primul obiectiv, SCAP a divizat imediat armata şi marina: forţele armate ale Japoniei au fost desfintate oficial pe 30 noiembrie. Aceasta e presupus demobilizarea unei armate japoneze gigantice şi repatrierea către insulele natale a unui total de 6,9 milioane de oameni. Când războiul s-a încheiat, aproape 10% din populaţia Japoniei era situată dincolo de mare: 3,7 milioane de soldaţi şi 3,2 milioane de civili în Coreea, Manciuria, Taiwan şi China Continentală. Cu excepţia a aproximativ 400,000 de oameni care au rămas prizonieri în Uniunea Sovietică şi a unui număr mic de oameni lăsaţi în urmă în Manciuria, demobilizare şi repatrierea au fost finalizate până la sfârşitul anului 1948.

Între 1945 şi 1948, ocupanţii au epurat peste două sute de mii de oameni din poziţii în guvern şi lumea afacerilor şi au fost consideraţi vinovaţi pentru susţinerea efortului de război. Ei au dezmembrat şintoismul, religia oficială de stat. În timpul şi imediat după război, aliaţii au judecat circa şase mii de militari pentru crime de război convenţionale, cum ar fi abuzul prizonierilor. Au condamnat şi executat peste nouă sute dintre aceştia. Au pus în mişcare un plan ambiţios pentru reparaţii de război. Porţiuni semnificative din instalaţiile industriale ale Japoniei urmau să fie încărcate pe nave şi oferite victimelor din timpul războiului. SCAP a impus o serie de reforme în toamna lui 1945 şi 1946, care aveau la bază următoarea idee: militarismul rezultă din monopol, tiranie şi sărăcie. Tot SCAP a anunţat primele reforme majore în octombrie 1945, cu declaraţii care garantau libertăţile de exprimare, presei şi de adunare şi dreptul de a organiza sindicate de muncă şi agricultori. Noua constituţie îl declasa pe împărat de la monarh absolut la un „simbol al statului şi al unităţii poporului”. Articolul 9 din constituţie obliga poporul japonez „să renunţe pentru totdeauna la război ca drept suveran al naţiunii şi ameninţarea utilizării forţei ca mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale”. SCAP a ordonat Ministerului Educaţiei înlocuirea lecţiile de război şi loialitatea faţă de stat cu învăţăturile păcii şi a democraţiei iar manualele din timpul războiului au fost rapid rescrise.

Bibliografie

  1. Andrew Gordon – A Modern History of Japan: From Tokugawa Times to the Present
Anunțuri
Publicat de: infiniteladder | 19 Iunie 2010

Planul de subjugare a naţiunilor sărace (2)


Alte ingrediente cheie în “traseul banilor”, în plus faţă de zborul de capital au fost proiecte inutile şi achiziţii de armament. Sute de miliarde de dolari sub formă de împrumuturi acordate Lumii a Treia au fost alocate pentru proiecte neproductive şi corupţie. Multe dintre aceste proiecte de finanţare a datoriilor au avut consecinţe negative pe termen lung. Dar ceea ce este cel mai izbitor sunt modelele globale recurente – supraevaluare, oferte aranjate, întârzieri fără sfârşit, credite pentru întreprinderile cu legături strânse cu guvernul, investiţii în tehnologii dubioase, proiecte “publice”  întreprinse în favoarea unor interese private şi datorii private asumate de către stat. Acestea nu au fost greşeli ideologice – regimuri de diferite nuanţe ideologice s-au dovedit la fel de vulnerabile. Nu s-au datorat nici din cauza unor greşeli politice sau a corupţiei pur indigene. O reţea transnaţională sofisticată de influenţarea a instituţiilor a planificat realizarea unor greşeli similare în repetate rânduri, în fiecare regiune a lumii. Corupţia a existat dintotdeauna dar fără acest sistem global, abuzurile nu ar fi putut fi generalizate pe o astfel de scară largă.

Dacă ne uităm în mod obiectiv la ţări precum: Filipine, Guatemala, Indonezia, Congo, Africa de Sud, Argentina, Venezuela,Nicaragua, Brazilia, Mexic, Haiti, India nu putem ignora influenţa negativă a corporaţiilor, guvernelor şi instituţiilor financiare din Prima Lume. Ca o regulă, cu cât aceste relaţii au fost mai aproapiate şi inegale cu atât lucrurile s-au înrăutăţit pentru ţările în curs de dezvoltare. La sfârşitul Primului Război Mondial, John Maynard Keynes a scris o carte despre eşecul aliaţilor de a se ocupa de reparaţiile impuse Germaniei precum şi proeminenta propriei lor datorii. În 1920 el a avertizat despre consecinţele grave de a continua aplicare acestor pretenţii imprudente. Mai mult de optzeci de ani mai târziu am înţeles că eşecul aliaţilor de a-şi depăşi ipocrizia a dezlănţuit şi sprijinit renaşterea Germaniei cu asistenţă şi ajutor după Primul Război Mondial, contribuind din răsputeri la ascensiunea lui Hitler şi la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Realizăm de asemenea că un obstacol major în calea reducerilor datoriilor în acea perioadă a fost faptul că o mână de bănci de mare importanţă, în special JPMorgan erau beneficiarele în cauză. După al doilea război mondial s-a încercat să se urmeze sfatul lui Keynes cu respect pentru Germania – el a fost o forţă de prim rang pentru crearea Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, precursoarea Băncii Mondiale, la Bretton Woods în 1944. Liberalii şi conservatorii deopotrivă au susţinut că au învăţat „lecţiile din München” – importanţa de a rămâne neclintiţi în faţa unor dictatori agresivi. Se pare că am uitat de sfatul lui Keynes şi de alte lecţii de la München – despre relaţie dintre securitate şi dezvoltare, precum şi condiţiile sociale care favorizează războaie şi dictatori în primul rând.

Brazilia

Un bun exemplu de influenţă negativă generată de politicile FMI-ului este Brazilia. În anii 70′ Brazilia a considerat că are tot dreptul de a deveni o ţară din Prima Lume cât mai repede posibil. Ce a devenit însă a fost cea mai mare şi profitabilă piaţa bancară din Lumea a Treia, cu peste o sută de proiecte publice în sectoarele energiei, transportului şi telefoniei. Până în 1990, mai mult de douăzeci şi cinci la sută din datoria externă de 120 de miliarde de dolari era derivată numai din proiecte în sectorul energetic. Multe din proiectele cu capital-intensiv (un proces de afaceri sau o ramură industrială care solicită sume mari de bani şi alte resurse financiare pentru a produce un bun sau un serviciu) au fost concepute în grabă şi s-au dovedit a fi slab proiectate şi întârziate. Sub suprafaţă a existat o întreaga structură de corupţie – comisioane la credite, mita pentru contracte, supraevaluarea ofertelor atribuite fără concurenţă, nepotism, contribuţii la campanii politice. Dacă Brazilia ar fi fost Enron i s-ar fi permis să-şi declare falimentul. Dar bancherii internaţionali au descoperit că cel mai bun lucru despre ţările în curs de dezvoltare, spre deosebire de debitorii privaţi, ţările nu au voie să declare falimentul. În cazul în care încearcă să nu îşi plătească datoriile, instituţii puternice la nivel global precum FMI, există pentru a salva băncile şi de a pune presiune asupra ţărilor pentru a plăti.

Centrala nuclear electrică de la Angra

La optzeci mile vest de Rio de Janeiro, pe un loc pe care locuitorii îl numesc Itaorna (silicat de calciu) sunt cele trei încercări costisitoarea ale Braziliei de a construi centrale nucleare. Contractul pentru Angra I, o instalaţie de 626 megawaţi, a fost atribuită companiilor Westinghouse şi Bechtel în 1970, finanţate prin credite de export de la Banca de Export-Import a Statelor Unite (Ex-Im Bank). Trebuia să coste 320 de milioane de dolari şi să fie gata până în 1975. În realitate a costat 2,1 miliarde de dolari şi nu a fost introdusă în exploatarea comercială până în 1983. Centrale nucleare similare cu disfuncţionalităţi au fost construite de către Westinghouse şi finanţate din împrumuturile acordate de Exim Bank în Filipine, Spania, Suedia şi Iugoslavia. Construcţia lui Angra II, o centrală nucleară de 1229 megawaţi a fost începută la finele anului 1975 de către Norberto Odebrecht, proprietarul celei mai mari companii de construcţii din Brazilia. Din unele motive Odebrecht, care nu avea experienţă anterioară cu centrale nucleare, a primit oferta fără concurenţă. La acea vreme, acest lucru nu părea să conteze, deoarece Odebrecht s-a bazat pe tehnologia de la compania germană Siemens, plus împrumuturi generoase de la Deutsche Bank. Avea de asemenea legături strânse cu generalul Ernesto Geisel, preşedintele Braziliei între 1974 şi 1979, care a devenit şeful unei filiale ale lui Odebrecht după ce s-a retras din funcţie. Angra II urma să fie prima din ce cele 8 centrale nucleare construite de Siemens pentru Electrobras, monopolul de stat din energie al Braziliei, în conformitate cu termenii din „Acordul Secolului”, pe care Geisel l-a inchiat cu germanii în 1975. Toate aceste centrale trebuiau să fie finalizate până în 1990. Angra II trebuia să coste 1,6 miliarde de dolari şi să fie operaţională până în 1983. De fapt acest lucru s-a întâmplat 26 de ani mai târziu, în iulie 2001 la un cost total de peste 10 miliarde de dolari.

Centrala Nucleară de la Angra care se compune din 2 reactoare cu apă sub presiune: Angra I şi Angra II

Complexul hidroelectric Itaipú

Itaipu este situat în apropiere de Cascada Iguacu, lângă punctul de întâlnire dintre Brazilia cu Paraguay şi Argentina. Cu o capacitate de 14000 megawaţi, este una dintre cele mai mari baraje hidroenergetice. Fiecare dintre cele 18 turbine ale centralei hidroelectrice de la Itaipu generează mai multă energie decât întreaga producţie a lui Angra I şi e destul de mare să cuprindă o orchestră simfonică. Itaipu a fost conceput la începutul anilor 70′ – preţul iniţial din 1972 a fost estimat la 3,6 miliarde de dolari. Construcţia a început în 1975 şi trebuia să dureze cinci ani. De fapt a durat aproape 3 ani doar pentru a sculpta un canal de deviere lung de 1,3 mile, adânc de 300 de picioare şi larg de 490 de picioare, pentru a schimba cursul Râului Paraná, înainte ca construcţia barajului să poată începe. Mai mult de 42,000 de oameni au trebuit să fie evacuaţi pentru a face loc rezervorului barajului de 135,000 de hectare. Când Itaipu a fost în sfârşit finalizat în 1991, costul real a fost mai mult de 21 de miliarde de dolari, adăugând cele 8 miliarde de dolari datorie externă a Braziliei. Un fost ministru de energie paraguayan a descris-o ca fiind „probabil ce-a mai mare fraudă din istoria capitalismului”

Barajul Itaipu situat pe Râul Paraná, între Brazilia şi Paraguay

În 1975, sub influenţa unui puternic lobby al zaharului, Brazilia a lansat un efort de mai multe miliarde pentru a face gasohol, un substituit al benzinei din trestie de zahăr şi porumb. Apoi preţurile la zahăr au scăzut, falimentând mulţi fermieri de trestie de zahăr şi crescând brusc costul programului. Dar cu timpul 450 de distilerii au fost pregătite să furnizeze alcool la sfârşitul anilor 1980 şi a devenit mai profitabil exportul de zahăr decât realizarea de gasohol. Pentru a satisface intereselor industriale, Brazilia a stabilit preţurile pentru serviciile publice, electricitate şi benzină cu mult sub costuri. Ca urmare, majoritatea întreprinderilor de stat au realizat profituri negative pe parcursul anilor 80′. Brazilia a devenit din ce în ce mai dependenta de barajele hidroelectrice şi centralele nucleare, acestea furnizând 95 % din puterea sa. Ori de câte ori era secetă, aşa cum s-a întâmplat în 2001, guvernul a trebuit să introducă raţionalizarea pentru a reduce consumul de energie cu mai mult de 20 %. În 2003, Brazilia avea o datorie externă de peste 237 de miliarde de dolari, mai mult decât orice altă ţară în curs de dezvoltare.

Publicat de: infiniteladder | 6 Iunie 2010

Planul de subjugare a naţiunilor sărace (1)


Anii 1970 au fost zilele de graţie a „marelui proiect” de dezvoltare economică. Funcţionari de la instituţii precum Banca Mondială, Banca Inter-Americană de Dezvoltare (IDB), Banca Asiatică de Dezvoltare (ADB), Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID) au cutreierat pământul, făcând un plan de împrumuturi uriaş şi predicând virtuţile tehnicilor sofisticate de dezvoltare-planificare. În urma colapsului etalonului aur în august 1971 şi creşterea dramatică a preţului petrolului din 1973, pieţele internaţionale de capital au devenit mult mai deschise. Superputerile S.U.A şi Uniunea Sovietică au concurat agresiv pentru statele-client din Lumea a Treia cu cantităţi fără precedent de ajutor şi arme. În timpul aşa numitei Epoci de Aur a Dezvoltării – de la sfârşitul anilor 1940 până la începutul anilor 1970 , înainte lansării împrumutului în ţările din Lumea  a Treia – condiţiile în multe ţări în curs de dezvoltare s-au îmbunătăţit. Mortalitatea infantilă şi maternă, maladia şi subnutriţia au scăzut; durata medie de viaţă a crescut, veniturile pe cap de locuitor au crescut şi repartiţia veniturilor lumii a devenit oarecum mai egală. Apoi prima criză a datoriilor la nivel mondial a lovit din greu ţările în curs de dezvoltare în 1982-83.

În timp ce ţările din lumea întâi s-au recuperat rapid şi au continuat să meargă înainte, cea mai mare parte a ţărilor în curs de dezvoltare au pierdut un întreg deceniu de creştere. China şi India cuprinzând patruzeci şi şapte la sută din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare s-au descurcat mai bine, deoarece erau mai puţin deschise la capriciile băncilor străine, capitalului şi comerţului. Dar cealalalta jumătate a ţărilor din Lumea a Treia, anii 1980 s-au dovedit dezastruoşi. Până în 1990 aceste ţări au acumulat mai mult de 1300 de miliarde de dolari în datorii externe, arătând foarte puţin cu excepţia unor proiecte imense tip elefant alb (un elefant alb reprezintă un lucru care pare să aibă valoare ridicată, dar al cărui cost, în special cel de întreţinere, depăşeşte beneficiul pe care-l aduce), corupţie larg răspândită şi elite care au învăţat să îşi ascundă o mare parte din bogăţia lor lichidă înapoi în ţările occidentale. Valoarea reală a ajutorului extern a scăzut dramatic în anii 90′; până în 2002 Europa, SUA şi Japonia au furnizat doar 49 de miliarde de dolari pe an la 5 miliarde de oameni din ţările în curs de dezvoltare, cel mai scăzut nivel de ajutor într-un deceniu. Acesta s-a ridicat la mai puţin de cincisprezece la sută din cele 350 de miliarde de dolari, reprezentând subvenţii plătite celor douăsprezece milioane de agricultori în fiecare an în ţările occidentale şi mai puţin de zece la sută din bugetul militar. Între timp, parţial din cauza deteriorării condiţiilor a existat o puternică creştere în emigraţie din ţările în curs de dezvoltare în cele occidentale. Noii lucrători străini au renunţat la o mare parte din veniturile lor în ţările lor de origine. Confruntaţi cu acest deficit de împrumuturi şi ajutoare externe în anii 90′, experţii în dezvoltare de la Banca Mondială şi FMI au inventat un nou model de  politică – aşa numitul „Consensul de la Washington”. Recomandările exacte variau de la ţară la ţară, dar includea de obicei aceleaşi ingredinte de bază:

  • privatizarea rapidă a întreprinderilor de stat;
  • o reducere bruscă în bugetele guvernului – excepţie făcând plăţile de dobânzi la împrumuturile străine;
  • măsuri dure anti-inflaţioniste, în special menţinerea unei monede puternice;
  • îndepărtarea imediată a controlului asupra preţului, subvenţiilor în agricultură şi a restricţiilor la importuri;
  • deschiderea rapidă a pieţelor de capital pentru capital extern, indiferent dacă erau sau nu legi adecvate de securitate, reglementări bancare sau organe de control fiscal;
  • constrângeri severe ale breveterelor şi drepturilor de autor din Lumea Întâi;
  • relaxarea legislaţiei salarului minim şi a drepturilor sindicale;

Băncile din lumea occidentală, companiile şi guvernele au încurajat naşterea unei noi, extrem de eficiente reţele bancare globale care facilita scurgerea de capital, spălare de bani, privatizare păguboasă şi corupţie la o scară fără precedent, făcând situaţia şi mai dificilă pentru ţările în curs de dezvoltare de a impozita şi reglementa companii globale sau propriile elite. Dezvoltarea care urma să o producă aceste măsuri economice în viziunea lor, nu prespunea numai creşterea profiturilor ci şi un nivel de trai îmbunătăţit pentru toată lumea. Privatizarea activelor statului ar fi presupus creşterea concurenţei, reducerea datoriilor, îmbunătăţirea eficienţei şi egalizarea distribuţiei bogăţiei. În anii 1990 „dezvoltarea durabilă” a devenit nouă formula sacră pentru şaptezeci şi cinci de mii de profesionişti în dezvoltare, angajaţi la instituţii multilaterale şi mai mult de o sută de mii de angajaţi ale instituţiilor neguvernamentale (ONG-uri). ONU şi Banca Mondială s-au alăturat companiilor Shell, BP şi IBM pentru a sponsoriza conferinţe pe această temă. Aceste adunări ţinute în locuri pline de culoare precum Paris, Copenhaga, Beijing  şi Bali au adunat zeci de mii de oficiali, ONG-uri şi jurnalişti, cărora li s-a prezentat o serie de ţeluri ale „Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului” precum: reducerea sărăciei la nivel mondial, a mortalităţii infantile, a malnutriţiei şi a altor maladii cuantificabile.

Departe de a încuraja Ţările Occidentale şi Ţările din Lumea a Treia de a colabora în comerţul liber, această politică neoliberală a încurajat antagonisme regionale şi blocuri comerciale. Privatizarea a cărui scop urmărea îmbunătăţirea eficienţei şi concurenţei a produs o serie de cadouri şi acaparări de terenuri, făcând ţările din Lumea a Treia mai puţin competitive în timp ce elitele lor au devenit mai bogate. Prosperitatea elitelor din Ţările din Lumea Întâi a determinat un decalaj considerabil între standardele de viaţă a celor mai bogaţi şi săraci cetăţeni şi devenind astăzi cel mai mare decalaj din istorie. Explicaţia standard a înapoierii ţărilor din Lumea a Treia este o mult mai sofisticată versiune a aceleaşi ideologii „da vina pe victimă” pe care elitele conducătoare au folosit-o de secole pentru a explica sărăcia şi bogăţia – o combinaţie de „ghinion” şi „propria lor vină”. Până la sfârşitul anilor 90′ valoarea de piaţă a averii private acumulate în afară Ţărilor din Lumea a Treia de elitele rezidente a totalizat cel puţin 1,5 trilioane de dolari – aproape egală cu valoarea nominală a tuturor datoriilor acumulate de ţările în curs de dezvoltare. Decapitalizarea acestor ţari a avut loc cu ajutorul instituţiilor financiare globale, inclusiv: Citigroup, JPMorgan Chase, UBS, Barclays, Credit Suisse First Boston, ABNAMRO Merrill Lynch, ING Bank, The Bank of New York, American Express Bank şi o mulţime de bănci elveţiene, britanice, olandeze, franceze, germane şi austriece.

În timp, corupţia din interiorul afacerilor şi inegalitatea care a generat-o, a încurajat dezinvestirea şi emigrarea. Pentru oamenii care trăiesc în aceste ţări, stimulentele de a se angaja în spălarea banilor şi a evaziunii fiscale sunt de multe ori atât de putenice încât le este greu să reziste tentaţiei. În ciuda eforturilor de dezvoltare oficiale şi a trilionelor în valută străină, împrumuturi, obligaţiunilor marea majoritate a locuitorilor încă trăiesc la limita existenţei. Cu toate acestea, majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare nu sunt într-adevăr sărace în întregime, în ceea ce priveşte resursele naturale, cunoştiinte tehnice sau talentul uman. Cei mai mulţi dintre locuitorii ţărilor dezvoltate trăiesc într-un balon. Numai 20 % din americani au paşapoarte, doar 21 % dintre americanii non-hispanici vorbesc o a doua limbă şi mai puţin de o cincime din adulţi au călătorit vreodată în străinătate. Un sondaj realizat la sfârşitul anului 2002 a arătat că numai 13 % dintre tinerii între 18-24 din SUA ar putea găsi Irakul pe o hartă, 14% ar putea găsi Israelul, 31 % ar găsi Regatul Unit, 42 % ar putea găsi Japonia şi doar 2/3 ar fi capabili să localizeze Oceanul Pacific. Acest tip de ignoranţa nu este doar nefericită ci este periculoasă şi deosebit de ameninţătoare pentru cetăţenii din Lumea a Treia deoarece Prima Lume are acum mai mult decât oricând hegemonie politică, economică şi militară.

Bibliografie

  1. James S. Henry – The Blood Bankers : Tales from the Underground Global Economy
Publicat de: infiniteladder | 1 Iunie 2010

Psihologia şi comportamentul poporului german


Ordnung muß sein (Trebuie să existe ordine) este o bine cunoscută şi frecvent auzită afirmaţie în Germania, unele dintre primele lucruri cu care vizitatorii se lovesc sunt curăţenia şi ordinea. Du-te într-o casă germană şi va fi foarte curată cu totul la locul ei. Acelaşi lucru se poate spune despre garajul mecanicului sau atelierul dugherului unde uneltele şi echipamentele vor fi bine întreţinute şi depozitate îngrijit. Punctualitatea este o virtute şi întârzierea este văzută ca o neglijenţă sau un semn al lipsei de respect.  Probabil căile ferate ale ţării oferă cea mai bună ilustrare a punctualităţii germane. Este o glumă clasică potrivit căreia poţi seta ceasul în funcţie de orele de sosire şi de plecare a unui tren. Sentimentul de ordine nu se limitează doar la germani, o mare influenţa o are şi asupra lumii lor sociale. Una dintre primele intaliniri ale rezidenţilor străini cu caracterul de reglementare a societăţii germane este Einwohnermeldeamt (Biroul de înregistrare a residentilor). Toţi residentii din Germania sunt obligaţi să se înregistreze la acest birou local şi să îl notifice ori de câte ori aceştia se mută sau îşi schimbă locul de reşedinţă. Birocraţia germană poate fi iritantă dacă nu de-a dreptul intimidantă, mai ales atunci când eşti nevoit să aştepţi la rânduri de aşteptare lungi, completând nenumărate formulare sau având de-a face cu funcţionari publici neprietenoşi. Vestea bună este că deşi este consumatoare de timp la început, cel puţin funcţionează destul de bine. Încă un aspect important pe care îl numesc Gründlichkeit sau seriozitate. Germanii sunt mari credincioşi în a face lucrurile bine şi acest lucru le-a adus reputaţia de perfecţionişti. Respectul pentru justificarea raţională este crucială pentru a înţelege conceptul de Ordnung (Ordine) şi psihicul german. Opusul ordinii, haosul este ceva pe care germanul tipic îl detestă. Haosul cauzează anxietate şi nesiguranţă şi este o continuă ameninţare la ordine. Haosul apare la multe niveluri şi poate lua multe forme: tulburări sociale, creşterea ratei criminalităţii, stagnare economică, elevi nedisciplinaţi sau orice altă problemă nerezolvată. Chiar şi străzile murdare sau un automobil nespălat pot fi interpretate ca o dovadă că haosul este mereu prezent şi aşteaptă să apară.

În acest secol numai germanii au pierduit de două ori toate economiile personale din cauza inflaţiei şi a colapsului economic provocat de război. Această pierdere poate explica mândria germană în moneda lor, mult iubita Deutsche Mark (Marca Germană) care simbolizează reconstrucţia Germaniei, stabilitatea şi ordinea care miracolul economic de la sfârşitul anilor 1950 şi 1960 le-a creat. Un alt factor major care a constribuit la dorinţa lor pentru Ordnung (Ordine) este neîncrederea lor ca urmare a laturei sălbatice şi romantice a personalităţii germane: muzică, miturile, literatura precum şi Wanderlust (dorinţa de a călătorii) a poporului german. Când anglii şi saxonii au părăsit continentul pentru Anglia au luat cu ei poemul epic Beowulf. Această poveste vorbeşte despre un mare erou germanic care în căutarea faimei şi a averii a fost obligat să se scufunde în adâncurile întunecate a unui mare lac şi să caute vizuina unui monstru hidos, Grendel care a devastat populaţia locală şi care nimeni nu îl putea învinge. Poate nici o altă poveste nu simbolizează atât de bine latura romantică a sufletului german. Este o poveste de aventură,  eroism şi camaraderie între războinicii germanici. Simbolizează profunzimea sufletului german, care a dat lumii o minunată arta şi muzica dar şi o bestie sălbatică şi aparent necontrolabila, gata mereu de a izbucni şi a face dezordine.

Probabil cel mai evident vestigiu a vechii societăţi este sistemul şcolar german, şi aici Ordnung îşi joacă rolul în urmărirea strictă a elevilor. Pe parcursul primilor patru ani de şcolarizare toţi copii germani participa la Grundschule (Şcoala de bază). După ce părăsesc Grundschule, ei merg la una dintre cele trei tipuri de şcoli:  Gymnasium (Gimnaziu), Realschule (Liceu ) şi Hauptschule (Şcoala Generală). Gimnaziul este cel mai academic dintre cele trei, necesita cea mai lungă prezenta şi este menit să pregătească elevii pentru intrarea în universităţi. Liceul pregăteşte elevii pentru poziţii administrative şi management de mijloc în timp ce şcoala generală oferă o educaţie mai profesională pentru cei care vor intra mai târziu în programul extensiv de ucenicie al Germaniei. Majoritatea angajatorilor nu vor lua în considerare pe cineva pentru un loc de muncă care nu are o educaţie corespunzătoare şi scrisori de acreditare. În plus, germanii care au o educaţie formală înseamnă un mare respect precum şi statut înalt. În contrast cu Statele Unite profesorii sunt bine plătiţi şi extrem de respectaţi. Şi în timp ce oamenii de afaceri sunt de multe ori priviţi cu scepticism, profesorii universitari se bucura de un mai mare prestigiu precum şi de salarii generoase.

Vestigiile sistemului de clasa joacă de asemenea un rol important în modul în care germanii fac distincţia între „insideri” şi „outsideri”. Insiderii sunt acele persoane care aparţin aceluiaşi grup cu care un german se identifica. În funcţie de situaţie, aceasta ar putea fi familia, un grup de prieteni, un club social, membrii ai aceleaşi companii, cineva vorbind acelaşi dialect regional şi aşa mai departe. Atunci când germanii sunt într-un grup cu care aceştia se identifica şi nu există outsideri prezenţi, ei vorbesc despre a fi unter uns (între noi). Fiind unter uns creează un sentiment de securitate şi solidaritate şi influenţează modul în care germanii comunică. Atunci când străinii sunt prezenţi, germanii sunt mult mai formali, mai rezervaţi şi mai puţin prietenoşi. Atunci când sunt prezenţi numai insiderii, aceştia se deschid şi vorbesc mult mai sincer despre subiecte care nu le-ar fi discutat cu outsiderii. Fiind membru al unui grup aduce de la sine angajamente şi obligaţii faţă de ceilalţi membrii ai grupului. Acest sentiment de solidaritate internă şi datorie faţă de ceilalţi membri face mult mai dificila sarcină celor din exterior de a intra în grup.

Germanii de asemenea compartimentează sferele private şi publice ale vieţii lor. Le place să spună Dienst ist Dienst und Schnaps ist Schnaps care înseamnă că afacerile şi plăcerea nu trebuie amestecate. Spre deosebire de engleză, germana are mai mult de un cuvânt pentru pronumele tu. Când se adresează unul altuia, germanii trebuie să aleagă între oficialul Sie şi mult mai familiarul du. Ambele înseamnă „tu”  dar fiecare poarta diferenţe semnificative în sens. A utiliza forma greşită poate fi extrem de jignitor. În general vorbind germanii se gândesc la persoana cu care lucrează ca la un Kollege (coleg) şi nu ca la un prieten.

Pflichtbewußtsein, simţul datoriei este o componentă majoră a psihicului german. Noţiunea de datorie şi obligaţie face cunoscută distincţia dintre insider şi outsider precum şi de simţul lor puternic de Gruppenzugehörigkeit (apartenenţa la un grup) şi Gemeinschaft (comunitate). În timp ce germanii sunt puternic individualişti precum şi credincioşi în importanţa drepturilor individuale, aceştia au tendinţa de a se identifica mai puternic cu grupurile din care fac parte decât americanii. Acest sentiment de apartenenţa şi loialitate faţă de grup merge mâna în mână cu sentimentul de datorie şi obligaţie spre binele comun. Aceasta este ideea de a fi parte a unui contract social care explica în mare măsură modul de viaţă german şi neîndeplinirea acestei datorii generează un sentiment de vinovăţie şi ruşine. Acest sentiment de datorie îşi găseşte rădăcinile în vechile triburi germanice, a căror supravieţuire depindea de eficienta lucrului împreună. Solidaritatea în grup era extrem de apreciată şi indivizii erau grav pedepsiţi pentru laşitate sau dezertare din grup în vremuri de război.

În Germania există un accent puternic pe comunicarea explicită, care subliniază conţinutul nivelului de comunicare şi pune mai puţin accent pe nivelul relaţiei. Acest lucru se întâlneşte în rândul germanilor educaţi în afaceri şi situaţii publice. Există o credinţă larg răspândită în rândul germanilor bine educaţi ca numai rămânând raţionali şi urmărindu-şi clar principiile, oamenii vor fi  capabili să obţină o mai bună şi civilizată societate. Germanii socotesc că pentru a exprima ceva exact au nevoie de un limbaj complex. Corespunzător accentului puternic pe conţinut, aspectele relaţiei de comunicare sunt mai marginalizate. Conflictul este în general evitat, nu de către accentuarea armoniei în relaţiile personale sau prin uniformizarea diferenţelor de opinie ci mai degrabă prin menţinerea formalităţii şi a distanţei sociale. Atacurile directe asupra conţinutului comunicării persoanei dar atacurile la persoane sunt evitate prin menţinerea discuţiei impersonale şi obiective.

Întrebările critice joacă un rol major în una dintre cele mai comune genuri de conversaţie germană, Diskussion (discuţia). Germanii adoră să discute despre orice sub soare. Obiectivele unei discuţii sunt de a testa cunostiintele cuiva, de a descoperi adevărul sau de a rezolva unele probleme. Cea mai mare parte a discuţiilor sunt analitice prin natura şi se axează pe probleme. Din perspectiva lor, calea de a rezolva o problemă este de a o înţelege în întregime, care inseaamna înţelegerea cauzelor şi a altor detalii relevante. Un alt aspect al Diskussion este nivelul de obiectivitate şi seriozitate aşteptat.

Bibliografie

  1. Greg Nees – Germany: Unraveling an Enigma
Publicat de: infiniteladder | 20 Mai 2010

Vandalii


Puţin este cunoscut despre istoria timpurie a vandalilor dar aceştia au trecut în Germania aproape în acelaşi timp când Roma pierdea controlul în zonă la mijlocul anilor 300, era noastră. Ei au fost de fapt liderii unui grup de triburi şi erau împărţiţi în două grupuri: şilingii şi sdingii. Au condus şi cucerit împreună cu suevii, un alt trib germanic şi cu alanii care au fost un popor negermanic condus în Europa de avansul hunilor. Coaliţia vandala a traversat Germania aşa cum goţii de vest (vizigoţii) au ocupat nordul Italiei şi Dacia şi cele două s-au luptat între ele rezultând dispariţia pentru un timp a vandalilor.

În anul 406 temperatura a scăzut şi Rinul a îngheţat. Pe o parte stăteau triburile germanice, pe cealaltă parte oraşele bogate şi fermele fertile din provincia romană Galia. În acea noapte vandalii au mers în grup compact deasupra gheţii. Foametea şi hunii i-au împins pe vandali spre vest pentru câţiva ani, reţinându-i pe malurile estice ale Rinului, vandalii temându-se că vor fi complet anihilaţi de huni. Au văzut podul de gheaţă de pe râu că un dar de la Dumnezeu (aproape toţi vandalii erau creştini în acest timp, mai degrabă membrii ai sectei ariene decât ai Bisericii Catolice).

Istoricul roman Tacit a scris că în ziua lui vandalii erau o naţiune agresivă, faimoasă pentru abilitatea lor ca luptători de noapte. Pentru a se strecura nedetectaţi printre duşmani şi-au înnegrit feţele şi mâinile precum şi scuturile şi armele. La trei sute de ani după ce Tacit a scris admirativ despre ei, istoricul creştin Salvian i-a caracterizat pe vandali ca fiind cei mai slabi dintre triburile germanice. Acel minunat pod de gheaţă peste Rin era ultima şansă a vandalilor de a-şi restabili averile şi de revigorare a oamenilor.

Migratia popoarelor barbare

Dacă vandalii ar f încercat să să traverseze Rinul 200 de ani mai devreme, ei nu ar fi ajuns dincolo de malul vestic. Aceasta a fost politica romană de staţionare a unor garnizoane de-a lungul tuturor frontierelor imperiului; ar fi fost ciocniri între legionarii care păzeau frontierelor şi jefuitorii barbari care încercau să deschidă o breşă la frontieră dar locuitorii imperiului s-ar fi bucurat de pace şi linişte.

Cu toate acestea prin anul 400 Roma nu îşi mai putea permitea cheltuiala sau bărbaţii pentru a-şi apăra toate frontierele. Aceasta vulnerbailitate a fost dezvăluită de către incursiunea picţilor în anul 367 la Zidul lui Hadrian, fortificaţia aflată la graniţa scoţiană/engleză care marca limita stăpânirii romane în Britania. Trupele romane care au supravieţuit atacului picţilor au fost retrase de pe zid;  nici o garnizoană nouă nu a fost trimisă să le înlocuiască. Această retragere de la Zidul lui Hadrian a devenit un semn ca romanii s-au retras de la frontierele imperiului, în esenţă lăsând uşa din spate a imperiului larg deschisă pentru armate întregi de invadatori barbari.

În locul să păzească frontiera, romanii au plasat mari detaşamente armate, cunoscute sub numele de armate de câmp, în tabere fortificate, castele localizate adânc în provincii. Aceste armate de câmp puteau fi foarte eficiente dar problema cu acest aranjament era distanţa – o armată barbară putea distruge o parte semnificativă a provinciei şi încă se putea deplasa şi evita armata de teren ascunsă în tabără sau castel. Oamenii care trăiau în imediata vecinătate a armatei de câmp erau în siguranţă, dar fermele, moşiile şi oraşele aflate în afara perimetrului erau lipsite de apărare. Oricât de bine intenţionată ar fi tactica armatei de câmp, ultimul efort al Romei de a menţine un anumit control asupra teritoriului sau, eşuase iar provinciile imperiului au fost invadate de barbari.

Zidul lui Hadrian in apropiere de fortul roman Housesteads

Calea incursiunilor vandalilor prin Galia este necunoscută dar ştim că francii, un trib germanic aliat cu romanii care li s-a permis să se stabilească în Galia au opus rezistenţă categorică invaziei. În aproximativ anul 407 Godigisel, regele care a condus vandalii dincolo de îngheţatul Rin a murit în bătălia împotriva francilor. El a fost succedat de fiul său Gunderic, care le-a cerut vandalilor să se mute spre sud în Spania. Nu mai târziu de câteva săptămâni de la moartea lui Gunderic vandalii au încercat să traverseze Munţii Pirinei dar în munţi au fost întâmpinaţi de Didymus şi Veranianus, doi fraţi romani care erau înrudiţi de departe cu împăraţii Teodosiu şi Honorius. Cei doi fraţi au oprit avansul vandalilor, conducându-i înapoi în Galia.

Un an mai târziu, Constantius un ambiţios general roman care a pus la cale desfiinţarea familiei imperiale pentru a deveni el însuşi împărat, i-a capturat pe Didymus şi Veranianus împreună cu soţiile lor şi i-a executat. Cu cei doi fraţi morţi şi nici o altă armată romană pregătită pentru a-i opri, vandalii au trecut Pirineii ajungând în Spania. Între anii 408 şi 411 patru valuri de epidemii şi foamete au lovit Spania. Aici au fost zvonuri de canibalism în rândul populaţiei flămânde şi a animalelor sălbatice care devorau cadavrele morţilor neîngropaţi. Dar odată ce întreaga Peninsula Iberică a fost sub controlul lor ferm, vandalii s-au aşezat aici pentru a se bucura de viaţă  într-o ţară fertilă, bogată şi binecuvântată cu un climat cald.

În anul 422, Gunderic şi armata sa au jefuit oraşul Sevilla în timp ce regele a murit brusc. Isidor din Sevilla spune că regele arian a fost lovit de Dumnezeu atunci când a încercat să fure ofrande închinate din aur şi argint din mormântul Sfântului Martir Vicenţiu. La moartea lui Gunderic succesiunea a trecut la fratele său vitreg Gaiseric, fiul nelegitim al regelui Godgisel. Rezistenţa printre locuitorii Spaniei şi a coloniştilor romani practic s-a prăbuşit în momentul când Gaiseric a devenit rege dar vandalii nu era singurul trib germanic din ţară. Mult mai numeroşi vizigoţii doreau ca Peninsula Iberică să fie a lor.

După bătălii repetate şi costisitoare cu vizigoţii, în jurul anului 428 Gaiseric a ordonat construirea unei flote de corăbii pentru a-şi conduce poporul în Africa de Nord. Acest lucru este remarcabil întrucât vandalii nu erau un popor de navigatori: ca toate celelalte naţiuni barbare, aceştia au călătorit pe cal sau pe jos. În timpul celor doisprezece ani, timp în care au ocupat sudul Spaniei aceştia au învăţat de la localnicii din jurul portului din Cartagena cum să construiască corăbii.

Exodul a început în 429 cu aproximativ 80.000 de vandali trecând Strâmtoarea Gibraltar, când abia şapte mile separau Europa de Africa, acostând la Ceuta de pe coasta marocană. Gaiseric  s-a bucurat de două avantaje, numai că tuturor celorlalţi regi barbari ai perioadei le lipseau. El era un gânditor creativ şi binecuvântat cu o viaţă foarte lungă, murind la aproape 87 de ani la data de 25 ianuarie 477. În timpul domniei de 40 de ani, Gaiseric a realizat ceea ce nici un alt rege barbar nu a înfăptuit, a stabilit un imperiu barbar care rivaliza cu cel al Romei. Faptul că imperiul vandal era centrat în Marea Mediterană trebuie să fi fost mai ales iritant pentru romani întrucât timp de 400 de ani fusese lacul lor.

Cartagina Antică – o pictură de Francis Moltino

Unii istorici ai perioadei afirmă că vandalii nu au migrat în Africa de Nord pentru a scăpa de vizigoţi ci mai degrabă au venit la invitaţia lui Bonifacius, guvernatorul provinciei, care intenţiona să îi utilizeze ca mercenari într-un război împotriva rivalului sau Galla Placidia, mama împăratului  Valentinian al III-lea. Galla Placidia l-a acuzat pe guvernatorul african de trădare, planificând să îl execute le Roma. Cu mii de luptători vandali în armata sa, Bonifacius era convins că putea respinge orice forţă trimisă împotrivă sa. A fost un marş de 1260 de mile de la Ceuta la palatul guvernatorului în Cartagina. În timp ce Gaiseric şi armata sa de 80.000 de vandali au ajuns în afara marelui oraş, Bonifacius şi-a reparat relaţia sa cu familia imperială. Sosirea unor adevărate hoarde barbare la porţile Cartaginei trebuie să fi îngrozit cetăţenii romani. Bonifacius comportându-se senin i-a mulţumit lui Gaiseric pentru deranjul său şi l-a informat că sprijinul său nu mai era necesar. Bonifacius s-a înşelat crezând că vandalii vor mărşălui înapoi în Ceuta. Africa de Nord era gradina imperiului, alimentând cu cereale, vin, ulei de măsline şi fructe provinciile surori.

În ceea ce priveşte bogăţia şi confortul, Cartagina a fost o a doua Roma, plină de vilele oamenilor bogaţi, băi publice opulente, splendide arene şi teatre, pieţe umplute cu luxul din Est. Vandalii tocmai au petrcut un an plimbându-se prin acest paradis şi nu aveau de gând să plece fără să realizeze un profit. Decât să se întoarcă în Spania, Gaiseric s-a hotărât să cucerească Africa de Nord. A început la Hippo Regius, un oraş port în Algeria zilelor noastre, faimos pentru că adăpostea catedrala marelui teolog şi filosof Sfântul Augustin de Hipona. În timp ce vandalii au înconjurat oraşul, Sfântul Augustin a murit pe data de 28 august 430 în a treia lună de asediu vandal.

Sfântul Augustin de Hipona

Unsprezece luni mai târziu, după ce mai multe vieţi au fost pierdute de ambele părţi, Gaiseric a ajuns la o înţelegere cu oamenii din Hippo Regius. El îşi va retrage armata în timp ce cetăţenii împreună cu toate lucrurile lor de valoare vor abandona oraşul. Numai atunci Gaiseric şi vandalii se vor muta. Deoarece împăraţii au considerat Africa de Nord în siguranţă în cazul unei invazii, provincia era apărată superficial. Deşi acest lucru a fost în favoarea lui Gaiseric, romanii s-au luptat cu toate acestea. Cinci ani mai târziu vandalii au fost stăpânii unei mari întinderi din centrul Africii de Nord dar nu au reuşit să cucerească Cartagina. În anul 435 Gaiseric a semnat un tratat cu reprezentanţii lui Valentin. Textul tratatului nu a supravieţuit dar ştim că împăratul a predat vandalilor toate teritoriile pe care aceştia deja le capturaseră în Africa de Nord. Acesta era un ţinut cu multe porturi pe care vandalii că popor de navigatori îl puteau folosi în avantajul lor. Gaiseric a menţinut pacea timp de patru ani dar în 439 el a realizat un atac surpriză în Cartagina, capturând oraşul cu uşurinţă. În următorii patru ani vandalii şi-au extins cuceririle până când Valentinian nu a avut o altă opţiune decât să facă încă un tratat cu Gaiseric, recunoscându-i autoritatea peste un regat care se extindea din Numidia până în Tunisia. Vandalii mândri de regele lor, care le-a adus atât de multe victorii şi o aşa de mare bogăţie încât l-au aclamat ca „Regele uscatului şi a mării”. În ciuda verdictului de la Niceea, Arie a refuzat să meargă în linişte. Ca sfidare pentru Papă, episcopi şi faţă de Consiliu el a continuat să propovăduiască ideile exterodoxe şi să facă convertiri. În 341 un episcop arian pe nume Ulfilas a început o misiune la triburile germanice. El a inventat un alfabet pentru ei, a tradus Biblia în limba goţilor şi la momentul morţii sale în 381 a convertit aproape toţi goţii, precum şi vandalii la creştinismul arian. În momentul în care vandalii au cucerit Cartagina şi Africa de Nord, antagonismul între arieni şi catolici s-a intensificat. Deşi a fost o populaţie ariană semnificativă în Egipt, patria lui Arie, restul din Africa de Nord au rămas loiali catolicismului. Gaiseric a început o persecuţie pe scară largă şi orientate în special spre episcopi catolici, preoţi şi diaconi, interzicând toate formele de cult catolic; confiscând biserici catolice şi dându-le clerului arian.

Vandalii au adoptat fiecare aspect al vieţii romane în Africa de Nord. În dorinţa de a imita viaţa patricienilor romani, ai au petrecut mult timp în băile publice, au participat la jocuri şi alte spectacole în arenă şi aplaudând tragediile greceşti şi comediile romane la teatru. Contrar reputaţiei lor, oamenii lui Gaiseric nu au comis acte brutale de vandalism în Cartagina sau în altă parte în Africa romană. Aceştia au adoptat ţinuta romană, au savurat bucătăria romană şi chiar au renunţat la limba lor germanică în favoarea celei latine. De fapt limba vandalică a murit atât de repede încât în afară numelor de persoane, nici măcar un singur cuvânt nu a supravieţuit. Goţii au fost primul popor barbar care a devastat Roma. Hunii aproape că au redus imperiul din Vest la o ruină fumegândă. Dar vandalii au fost singurul popor barbar care au construit ceva. Ei au devenit o putere navală care ameninţa dominaţia Romei în Marea Mediterană şi creându-şi propriul lor imperiu au pus o presiune suplimentară asupra resurselor militare deja supraextinse ale Romei.

Bibliografie

  1. Thomas J. Craughwell – How the Barbarian Invasions Shaped the Modern World
Publicat de: infiniteladder | 18 Mai 2010

Genghis Han


S-a născut în jurul anului 1162 în zona de nord a Mongoliei, într-o familie de origine nobilă. Fiu a lui Yesugei, liderul tribului de mongoli Borjigin s-a născut sub numele de Temugin. Orfan de la vârsta de nouă ani când tatăl său a fost ucis, Temugin s-a luptat să existe ca proscris în tribul său. Acesta a fost lăsat în grijă mamei sale pentru a-l învăţa căi de a deveni un luptător. Povestiri abundă despre personalitatea sa carismatica chiar din tinereţe şi a început să îşi recapete poziţia atunci când un vechi prieten al tatălui său i-a oferit sprijn militar pentru a reuni tribul şi a se răzbuna pe cei care i-au ucis tatăl. Cu sprijinul prietenului său din copilărie Jemuka, Temugin a reuşit să îşi înfrângă duşmanii şi de la primele sale victorii a stabilit un model pentru tratarea duşmanilor săi: El îi ucidea pe lideri şi aducea oamenii de rând în tribul său. Prin aceasta, zdrobea orice loialitate rămasă pentru clanurile anterioare şi cerea loialitate faţă de sine însuşi. Înainte de a împlinii 20 de ani, în jurul anului 1180 Genghis a adunat un grup de oameni loiali lui, acest grup se numea Nököd. Printr-o serie de căsătorii, legături familiare şi tribale precum şi alte alianţe, prin 1206 Genghis a reunit multe bande de triburi nomade în zona actuală a Mongoliei.

Genghis Han

Utilizând iscusinţa militară a unora dintre aceşti temuţi războinici Genghis a format o armată. El a susţinut că ar fi de origine divină şi acest lucru era un motiv de supunere pentru cei care l-au slujit. Această loialitate a devenit o frăţie de sânge cunoscută sub numele de „anda”. Cu toate acestea Genghis Han a arătat că este nemilos: Când oamenii nu mai erau necesari, el îi asasina şi înlocuia. Primele sale victorii au fost îndreptate împotriva triburilor din stepe şi treptat le-a adus sub controlul său. El a început să aibă unele probleme în tabără să atunci când Jamuka începea ocazional să nu fie de acord cu el şi contesta autoritatea lui Temugin. Jamuka a condus liderii clanului rival într-o serie de atacuri împotriva lui Temugin dar în cele din urmă Temugin şi-a ucis fostul său aliat. În acest fel el a adus toate triburile de stepa sub controlul său. Acest lucru a fost confirmat în anul 1206 când a fost numit împărat al stepelor şi oferindui-se titlul de Genghis Han, în sensul de conducător universal.

O pictură ilustrându-l pe Genghis Han si forţele sale asaltând o cetate in Xi Xia

În 1211 Genghis şi armatele sale au intrat în nordul Chinei, care la acel moment era constituită din trei imperii independente: Imperiul Song în sud, Imperiul Qin în nord şi Imperiul Xi-Xia în nord-vest. Într-o serie de bătălii a învins numeroase triburi în zona de nord şi până în 1217 acesta controla mare parte din nordul Chinei. În anul 1218 oamenii săi s-au mutat spre vest, cucerind zona Qara-Khitai din Asia Centrală. Forţele lui Genghis Han i-au capturat pe conducătorii musulmani din sud-vestul Asiei, inclusiv Imperiul Khwarazm Shah, care controla ceea ce este acum Irak, Iran, Afganistan şi Turkmenistan. O dispută asupra tratamentului administrat unei caravane sub protecţia mongolilor la adus pe Genghis Han în această naţiune, la est de Marea Caspică. Când reprezentanţii din Khwarazm au refuzat să discute despre despăgubiri, mongolii i-au invadat. În timpul acestei campanii barbaţii lui Ginghis au sacrificat populaţiile din Herat, Samarkand, Nishapur, Mervşi Bokhara si au stabilit o reputaţie de temut. Sub conducerea lui Genghis mongolii au început distrugerea oraşelor, ogoarelor şi a sistemelor de irigare.

Genghis Han şi membrii armatei sale au fost adesea descrise ca fiinţe de temut

Tot în această campanie mongolii au început să folosească noi metode militare. Forţele mongole erau alcătuite în totalitate din cavalerie, care era incapabilă să asedieze oraşe. Potrivit unei relatări istorice „armatele lui Ginghis” erau compuse din arcaşi călare, instruiţi de la o vârstă fragedă în tehnici militare, mare parte din ei fiind vânători şi păstori. Deci Genghis era capabil sa mobilizeze o proportie neobisnuit de mare de populatie masculina adulta. Genghis a adoptat catapulte, motoare de asediu de la popoarele pe care le cucerise. Oraşele şi cetăţile erau necesare pentru a păstra teritorii şi înfiinţa negoţul. Genghis a oprit dărâmarea oraşelor şi s-a angajat doar în sacrificarea magazinelor pentru desfacerea mărfurilor cu ridicată în rare ocazii, însă destul de des pentru a menţine o reputaţie pe care ar folosi-o ca instrument de negociere.

O pictură persană care îl înfăţişează pe Genghis Han cerând comorile îngropate din oraşul Bokhara

A murit în timpul unei campanii în Rusia la data de 18 august 1227, lăsând un imperiu care se întindea de la Marea Caspică la Pekin. Genghis a fost expert atât în privinţa cuceririi cât şi al administrării. Deşi extrem de puternic ca voinţa, el era capabil să asculte puncte de vedere opuse şi includerea acestora în convingerile sale. În timp ce el însuşi credea că este călăuzit de divinitate, el tolera fiecare credinţa religioasă pe care supuşii săi o practicau. La primirea titlului imperial, el a dezvoltat Marea Yasa, un cod de legi civile, militare şi economice care guvernau toţi mongolii. De la cei cuceriţi el a luat nu numai tacticile şi echipamentele militare dar a adoptat de asemenea un alfabet, o limbă scrisă şi oricare din realizările culturale pe care aceştia le puteau oferii. Dominaţia lui în Asia Centrală a iniţiat o perioadă lungă de pace (pax mongolica) care a permis redeschiderea Drumului Mătăsii către soldaţii săi, Genghis a folosit această teroare că arma psihologică.

Bibliografie

  1. Paul K. Davis – Enciclopedia invaziilor şi cuceririlor din antichitate până în prezent
  2. Mark Grossman – Lideri militari ai lumii: Un dictionar bibliografic
Publicat de: infiniteladder | 4 Mai 2010

Constantin cel Mare


S-a născut Flavius Valerius Constantinus în aproximativ anul 272 era noastră în Moesia, în zona actuală a Serbiei sau Macedoniei. Mama sa Helena l-a născut nelegitim dar a fost adoptat de către Constanţiu I când Helena a devenit concubina şefă a lui Constantius. Constantius a fost numit Cezar în anul 305 sub structura de putere recent organizată a Imperiului Roman. Împăratul Diocleţian a împărţit puterea în imperiu între două persoane, el şi Maximian care erau numiţi Augusti. Fiecare dintre ei desemna un subordonat, un Cezar, care se va ridica la poziţia de Augustus la moartea sau retragerea superiorului său.

În cadrul acestui sistem, Constantius a fost numit Cezar de Maximian în timp ce Diocleţian îl alege pe Galerius. Când Diocletian s-a retras (şi l-a forţat şi pe Maximian să facă acelaşi lucru) Galerius şi Constantius au avansat devenind Augusti. Fii lui Constantius şi Galerius au sperat să fie numiţi Cezari dar au fost dezamăgiţi când ceilalţi doi au obţinut slujba. Ceea ce Diocletian a sperat să devină o evoluţie paşnică a puterii a devenit în schimb o luptă pentru succesiune.

Gaius Aurelius Valerius Diocletianus, Augustus în Est, cunoscut şi sub numele de Diocleţian

Constantin a luptat alături de tatăl său în campania din Britania, unde acesta a murit. Simpatizat de legiuni, ei l-au numit pe Constantin, Augustus în locul tatălui său. În schimb el şi-a luat mai curând titlul de Cezar decât să provoace direct autorităţile din Roma. În anul 306 Garda Pretoriană din Roma a sprijinit un nou candidat pentru Augustus şi ascensiunea grea la putere care a urmat sfidează descrierea raţională. La un moment dat toţi cei şase bărbaţi au pretins titlul de Augustus. Armata lui Constantin a repurtat victorii la Aries şi Marsilia asupra rivalului şi socrului său Maximian în anul 310; anul următor Galerius a murit şi patru posibili Augusti au rămas, Maxenţiu şi Daia aliaţi împotriva lui Constantin şi Licinius.

Studiind mişcările lui Maxenţiu împotrivă sa, la începutul anului 312 Constantin a mărşăluit cu 40.000 de bărbaţi în Italia şi a obţinut victorii la Susa, Torino, Milano, Brescia  şi Verona. El a recrutat susţinători de-a lungul drumului şi a intrat în cea mai mare luptă a sa cu aproximativ 50.000 de bărbaţi. La podul Milvius dincolo de râul Tibru el a primit o viziune; unele surse spun că a venit într-un vis în noaptea dinaintea luptei. Constantin a fost convins de această viziune că dacă plasează simbolul lui Hristos pe scutul soldaţilor săi va fi victorios. El a făcut acest lucru şi a câştigat. Constantin a devenit astfel conducătorul Romei şi l-a numit pe Licinus, Augustus din Orient. După ce Licinus l-a înfrânt pe Daia părea inevitabil ca el şi Constantin se vor opune reciproc decât să revină la arhitectura iniţială a lui Docleţian. Ei s-au luptat într-o serie de bătălii indecise până în anul 323 la Adrianopol, când Constantin s-a luptat personal împreună cu forţele sale într-o victorie care l-a forţat pe Licinus să se retragă în Bizanţ. Constantin a asediat oraşul şi a purtat o bătălie finală la Scutari, unde Licinius s-a predat şi a fost executat. Constantin era acum unicul împărat. Importanţa lui Constantin nu a fost numai de lider a unui Imperiu Roman unificat dar şi fondatorul Constantinopolului ca noua reşedinţă a imperiului, a doua Roma.

Statuia lui Constantin cel Mare aflată în exteriorul catedralei York Minster

De acolo a condus treburile imperiului, dintre care cea mai importantă a fost sprijinul său faţă de creştinism. În anul 313 el şi Licinus au emis Edictul de la Milano, care garanta libertatea religioasă; cu toate acestea Constantin a devenit un susţinător deschis al creştinismului şi la momentul morţii sale acesta era religie de stat. El a rămas unicul lider al imperiului timp de 13 ani, timp în care a continuat reformele militare începute atunci când a ocupat prima dată Roma. El a apărat frontierele de atacurile barbare prin construirea unei serii de fortăreţe pentru a crea o apărare în profunzime cu provizii mobile staţionare pentru a veni în ajutorul oricăruia care ar fi atacat. Această strategie a funcţionat bine în vremea lui dar în cele din urmă utilizarea tot mai mare a recruţilor pentru frontieră şi diferenţa de plată între forţele de pe front şi cele de rezervă a creat probleme. Într-o mare măsură stabilirea a unei a doua capitale a promovat ideea unui imperiu divizat iar după moartea lui Constantin, imperiul s-a divizat treptat, cu Roma stăpânind vestul şi Constantinopolul guvernând estul. Imperiul Roman de Răsărit va supravieţui până în secolul al cincisprezecelea în timp ce partea de vest se va prăbuşi în urma invaziilor barbare nu mai târziu de un secol.

Bibliografie

  1. Paul K. Davis – Enciclopedia invaziilor şi cuceririlor din antichitate până în prezent
Publicat de: infiniteladder | 1 Mai 2010

Cyrus cel Mare


Mare parte din viaţa lui Cyrus este îmbrăcată în mister precum şi multe dintre realizările sale. Născut între anii 590 şi 585 i.Hr în ceea ce este acum Persis, Iran el a fost fiul lui Cambyses I al clanului Achaemenida clanul predominant al tribului persan Pasargad. Unii au speculat că Cyrus a fost fiul unui păstor care a migrat din munţii de la nord de Irak în câmpiile de pe valea râului Tigru. Ştim că tatăl său Cambyses a domnit peste un mic trib persan în sudul zonei Tigru-Eufrat. Când Cambyses a murit, Cyrus a preluat şi a unit toate triburile persane sub conducerea sa în 559 i.Hr.

Cyrus cel Mare, fondatorul Imperiului Persan

La scurt timp după preluarea puterii Cyrus a plecat la război împotriva Mezilor şi l-a luat captiv pe regele lor, Astiage în anul 550 i.Hr, încorporând Imperiul Median în propriul său imperiu, apoi proclamându-se rege al tuturor perşilor. Acest act agresiv l-a determinat pe regele Lydiei, Cresus să îşi întoarcă atenţia spre ameninţarea crescândă a perşilor. Lidienii era aliaţi cu mezii şi datorită cuceririlor lui Cresus, limitele Lydiei au fost extinse până la râul Halys, la vest de regatul nou dobândit al perşilor. Cresus nu a pierdut nici un moment în angajarea unor mercenari spartani pentru a realiza o ofensivă împotriva lui Cyrus. Această politică de cuceriri a lui Cyrus nu i-a lăsat indiferenţi nici pe babilonieni care aveau în comun o frontieră cu Persia şi astfel s-au alăturat lidienilor şi spartanilor pentru a lupta împotriva lor. Auzind despre ofensiva lui Cresus, Cyrus şi-a condus forţele în teritoriul Lydiei cerându-i lui Cresus să se predea şi să devină vasalul sau regal. După o serie de lupte, Cresus a fost zdrobit şi capitala Lydiei, Sardis a fost capturată în anul 546 i.Hr, acelaşi lucru întâmplându-se şi cu Babilonul şapte ani mai târziu în 539 i.Hr. În doar 11 ani Cyrus a cucerit trei dintre cele mai puternice state din lume la acel moment. În mod evident acesta a reuşit să extindă graniţele imperiului către raul Indus în est şi râul Oxus în nord-est.

Cyrus a organizat primul mare imperiu, construind un palat la Pasargad care a devenit una dintre cele cinci capitale ale Imperiului său

Acum Cyrus a încercat să aducă Imperiul Babilonian sub controlul său. În 539, conflictul a început când Belşaţar, fiul împăratului şi guvernatorul Babilonului l-a confruntat pe Cyrus la Opis. Belşaţar a fost învins şi oraşul Babilon a fost capturat fără luptă. Cyrus a intrat în oraş câteva zile mai târziu, proclamându-se eliberator. Mai mulţi factori au contribuit la căderea Babilonului, Nabonidus împăratul său a crescut masiv taxele pentru a plătii propriile expediţii religioase. El de asemenea a introdus zeii oraşelor Ur, Uruk şi Eryden, care i-a înfuriat pe preoţii babilonieni. Aceste acţiuni i-a încujarat pe disidenţi să ajute perşii în răsturnarea conducerii.

Prima dintre marile calităţi ale lui Cyrus era capacitatea lui de a conduce în luptă. Împotriva lidienilor a mărşăluit împreună cu trupele sale câteva mii de mile prin troienile iernii după un impas la Pteria în scopul de a-l surpinde pe Cresus la Sardis. Cresus şi-a trimis cea mai mare parte din trupele sale acasă, gândindu-se că perşii vor fi încetiniţi de vreme şi de teren. Viziunea militară a lui Cyrus poate fi de asemenea apreciată în căderea Babilonului. Pentru a captura oraşul el a abătut apele Eufratului care curgeau prin oraş, astfel încât trupele sale să poată intra pe sub zid. Cyrus a organizat şi instruit trupele mai bine decât orice alt conducător al perioadei sale. Organizarea se dovedea a fi o problemă deoarece armată persană era compusă din mai multe grupuri tribale şi etnice. Cyrus a împărţit aceste grupuri de triburi permiţând ca o parte din membrii tribului să le conducă.

Campaniile lui Cyrus cel Mare (552 – 530 i.Hr)

Ritualul de cucerire a naţiunilor dicta ca un stat vasal renunţa la toate tradiţiile şi identitate naţională în favoarea cuceritorilor. Imperiile asirian şi babilonian practicau deplasarea popoarelor şi distrugerea culturii lor prin transportarea zeilor în respectivele lor capitale. În schimb Cyrus a permis popoarelor cucerite ale Babilonului să se întoarcă în ţara lor natală împreună cu zeii lor. În special poporul evreu a beneficiat de pe urma acestor politici deaorece au fost prizonieri în Babilon timp de 70 de ani. Când Cyrus a ajuns la putere, le-a permis să se întoarcă în Palestina cu elementele sacre ale templului lor. Cyrus a finanţat reconstruirea Templului din Ierusalim emiţând un decret care le dădea liderilor evrei puterea de a obţine materiale necesare pentru construcţia sa. Regatul ui Cyrus va fi precursorul multor imperii tolerante ce aveau să vină.

Cilindrul lui Cyrus – este considerat prima carta a drepturilor omului

După ce a învins Babilonul el a emis Carta Drepturilor Popoarelor în care a stabilit un plan pentru respectarea drepturilor omului, prima declaraţie de acest tip din istoria omului. În ea, el explică: Când soldaţii mei în număr mare au intrat paşnic în Babilon…..Nu am permis nimănui să terorizeze oamenii…..Am păstrat  la vedere nevoile oamenilor şi toate sanctuarele pentru a promova bunăstarea lor…..Am eliberat toţi sclavii. Am pus capăt nenorocirii şi sclaviei lor. El era stăpânitorul unui imperiu  care se extindea de la Marea Mediteraneană la Hindu Kush şi de la Marea Neagră până la Golful Persic. În anul 529 i.Hr în timpul unei lupte cu Massagetae, un trib de lângă Marea Caspică, Cyrus a fost ucis, fiul său Cambyses II succedându-i. După ce a învins acest trib Cambyses II a luat corpul tatălui său înapoi în Persia şi l-a îngropat în Pasargad, fosta capitală a Persiei şi în prezent oraşul Murghab în Iranul modern.

Bibliografie

  1. Paul K. Davis – Enciclopedia invaziilor şi cuceririlor din antichitate până în prezent
  2. Mark Grossman – Lideri militari ai lumii: Un dictionar bibliografic
Publicat de: infiniteladder | 23 Aprilie 2010

Experimentul Piteşti


Securitatea, poliţia secretă romană utiliza toate metodele clasice de tortură în timpul interogatoriilor: bătăi, lovituri la tălpile picioarelor, agăţarea oamenilor cu capul în jos şi aşa mai departe. Dar în închisoarea construită în anii 1930 la Piteşti, aproximativ 110 kilometrii de Bucureşti, cruzimea de aici a depăşit cu mult pe acelea ale metodelor obişnuite. Criticul literar si publicistul Virgil Ierunca aminteşte: „Cele mai josnice torturi imaginabile au fost practicate în Piteşti. Trupuri întregi ale deţinuţilor erau arse cu ţigări: fesele lor începeau să putrezească şi pielea lor cădea ca şi cum ar fi suferit de lepră. Alţii au fost forţaţi să înghită linguri de excremente şi atunci când o aruncau înapoi erau forţaţi să îşi mănânce propria vomă.”

Aceste practici au fost parte a unui program de ‘”reeducare”. România a fost probabil prima ţară din Europa care a introdus metodele de spălare a creierelor utilizate de comunişti în Asia. Scopul nefast al lor era acela de a determina prizonierii să se tortureze unul pe altul. Ideea a fost concepută în închisoarea de la Piteşti. Experimentul a început la începutul lunii decembrie 1949 şi a durat aproximativ trei ani. Aceasta a rezultat dintr-un acord între comunistul Alexandru Nikolski, unul dintre şefii poliţiei secrete române şi Eugen Ţurcanu, un deţinut care a fost arestat în 1948 datorită rolului său de student organizator pentru Garda de Fier în 1940-1941. După sosirea la închisoare, Ţurcanu a devenit capul mişcări numită Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste sau ODCC. Scopul organizaţiei a fost reeducarea deţinuţilor politici, combinarea studiului dogmei comuniste cu tortura mentală şi fizică. Nucleul dur al reeducatorilor consta din cincisprezece deţinuţi aleşi cu grijă şi primul lucru care trebuia să îl facă era să ia contact cu alţi prizonieri şi să le câştige încrederea.

Eugen Ţurcanu

Reeducarea avea loc în patru faze. Prima fază era cunoscută sub numele de „demascare exterioară”. Prizonierul trebuia să îşi dovedească loialitatea, mărturisind ce ar fi ascuns atunci când procesul ar fi fost adus împotriva sa şi în special recunoaşterea legăturilor sale cu prietenii din exterior. A doua fază era „demascarea interioară”, când era forţat să îi denunţe pe cei care l-au ajutat în interiorul închisorii. A treia faza era „demascarea morală publică”, când învinuitul era obligat să blesteme toate lucruile pe care le considera sacre, inclusiv prietenii şi familia, soţia sau prietena şi pe Dumnezeu, în cazul în care era un credincios. În faza a patra, candidaţii pentru aderarea la ODCC trebuiau să îşi „reeduce” cel mai bun prieten al lor, torturându-l cu propriile mâini şi devenind astfel ei înşişi călăi.

Eugen Ţurcanu a conceput îndeosebi măsuri diabolice pentru ai forţa pe seminarişti să renunţe la credinţa lor. Unii aveau capetele în mod repetat cufundate într-o găleată cu urină şi materii fecale, în timp ce paznicii intonau o parodie a ritualului de botez. O victimă care era sistematic torturată în acest mod, dezvolta o reacţie automată care mergea pe timp de aproape două luni: în fiecare dimineaţă, spre marea încântare a reeducatorilor săi, el îşi va afunda propriul cap în găleată.

Ţurcanu de asemenea îi obliga pe seminarişti să ia parte la liturghiile negre pe care el însuşi le orchestra, în special în timpul Săptămânii Sfinte şi în Vinerea Mare. Unii dintre reeducatori jucau rolul corului de băieţi, alţii deghizaţi în preoţi. Liturghia lui Ţurcanu era extrem de pornografica, cuvinte pe care un creştin nu ar putea să le reproducă şi pe care nici eu nu o le pomenesc. Un seminarist în curs de reeducare şi jucând rolul unui preot a trebuit să se dezbrace complet şi a fost înfăşurat într-o mantie pătată cu excremente. În jurul gâtului atârna un falus făcut din pâine, săpun şi pudra cu DDT (insecticid utilizat în combaterea malariei şi tifusului din timpul războiului). În 1950, în sâmbăta înaintea Paştilor studenţii care au fost supuşi reeducării au fost obligaţi să treacă înaintea preotului să sărute falusul şi să spună „El este înviat”.

În 1952 autorităţile române au încercat să extindă experimentul Piteşti în special în lagărele de muncă pe canalul Dunăre-Marea Neagră. Când posturile de radio occidentale au descoperit activitatea, liderii comunişti au decis să pună capăt programului de „reeducare”. Într-un proces din 1954, Ţurcanu şi şase complici au fost condamnaţi la moarte dar nimeni altcineva în ierarhia poliţiei nu a fost vreodată tras la răspundere.

Transformarea ireversibilă a individului era unul dintre elementele principale ale reeducării, astfel metodele folosite erau pe măsură scopurilor urmărite.

  1. O primă etapă era reducerea drastică a raţiei de mâncare având repercursiuni asupra individului prin pierderea facultăţilor intelectuale şi morale ale acestuia.
  2. Disciplinarea individului prin aplicarea unor pedepese corporale care nu ţineau cont de anumite reguli.
  3. Introducerea unor aşa zişi informatori în celulă, având scopul bine definit de a le distruge încrederea unuia în celălalt şi ulterior de a lansa zvonuri şi vehicula teorii cu scopul de a le zdruncina convingerile.
  4. Supravegherea atentă a slăbiciunilor acestora şi înregistrarea lor într-un dosar personal.

După ce aceste metode de dezumanizare erau puse în practică urma un alt episod în care protagoniştii erau victima şi anchetatorul. Acesta din urmă, sub masca unei persoane binevoitoare încerca să creeze o atmosferă destinsă prin care se dorea aflarea urmărilor provocate de procesul de reeducare, în special dacă individul renunţase la credinţa în Dumnezeu. Acest interogatoriu aparent nevinovat, presărat de unele gesturi prefăcute prin care victima primea mici atenţii ca de exemplu ţigări, mâncare din fericire nu a înşelat decât o mică parte din cei vizaţi.

Primele victime ale tehnicii de spălare a creierului cădeau acealea la care temelia credinţei nu fusese zidita pe stânca ci pe nisip iar urmărea imediată era transformarea individului într-un ateu. Rezistenţa la opresiune a celorlalte victime a fost ceva mai puternică însă a fost combătută printr-o perseverenţă tot mai crescândă din partea reeducatorilor. Singurele căi prin care cei oprimaţi puteau încheia teroarea erau limitate şi anume: moartea, înnebunirea, căderea şi salvarea divină. Ultimul bastion în lupta contra acestor criminali îl constituia credinţa omului în Dumnezeu. Odată trecută şi peste această etapă victimele pierdeau controlul asupra propriei voinţe şi acţionau asemenea unor animale dresate fără a mai opune rezistenţă. Tinerii lipsiţi de conştiinţa acumulată în decursul unei vieţi îmbrăţişau mult mai uşor convingerea comunistă, aceea că întreaga populaţie trebuie supusă procesului reeducării. Unora dintre victime principiile comuniste prinseseră asemenea rădăcini încât considerau actul în sine al reeducării ca fiind cel mai glorios ţel pe care îl puteau atinge. Universul la care se rezuma întreaga lor existenţă, respectiv o cameră reprezenta pentru ei o adevărată călătorie cosmică. În cele din urmă individul devenea satanizat.

– Ce, Dumnezeu ?! Uite că totul este materie ! Groaznică a mai putut fi rătăcirea în care m-a târât educaţia burghezo-iegionară ! Oare, cum de m-am putut înşela chiar atât de amarnic ?

Cât de sublim e regimul comunist care ne-a trimis pe acest profet- pe domnu Ţurcanu – ca să lumineze şi să ne scoată din întuneric l Dacă el nu m-arfi torturat n-aş fi putut scoate putregaiul din mine şi aş fi rămas pentru totdeauna în mocirlă şi întuneric.

Din sursele deţinuţilor numărul celor omorâţi în torturi la închisoarea Piteşti este de 125 şi 2-3 care au reuşit să se sinucidă. Victimele predipuse unor torturi mai mari în ordine descrescătoare erau următoarele: lideriii unor grupuri etichetate ca legionare, cei calificaţi legionari, restul deţinuţilor, fii oamenilor înstăriţi, tinerii care făceau studii teologice sau cei care erau fii de teologi.

Bibliografie

  1. Stephan Courtois – Cartea neagră a comunismului
Publicat de: infiniteladder | 18 Aprilie 2010

Legile Puterii


Niciodată să nu-ţi pui în umbră superiorul

Întodeauna fă-i pe cei de deasupra ta să se simtă confortabil superiori. În dorinţa ta de a-i mulţumi şi impresiona, nu merge prea departe în afişarea talentelor tale sau s-ar putea să realizezi opusul – inspirând teamă şi nesiguranţă. Fă-ţi şefii să apară mai strălucitori decât sunt ei şi vei atinge culmile puterii.

Nicolas Fouquet, ministrul de finanţe al lui Ludovic al XIV-lea în primii ani ai domniei sale a fost un om altruist care iubea petrecerile generoase, femeile frumoase şi poezia. Iubea de asemenea banii întrucât ducea un stil de viaţă extravagant. Fouquet era inteligent şi era foarte indispensabil regelui, aşa că atunci când prim-ministrul Jules  Mazarin a murit în 1661, ministrul de finanţe se aştepta să fie numit succesor. În schimb regele a decis să desfiinţeze functia. Aceasta şi alte semne l-au făcut pe Fouquet să suspecteze că a căzut în dizgraţie şi aşa a decis să intre în graţiile regelui plănunind cea mai spectaculoasă petrecere cum nu se mai văzuse vreodată. Aparentul scop al petrecerii ar fi acela de a celebra finalizarea castelului lui Fouquet, Vaux-le-Vicomte dar funcţia sa reală a fost aceea de a plăti tribut regelui, invitatul de onoare.

Nobilimea cea mai strălucită a Europei şi unele dintre cel mai mari minţi din epoca, La Fontaine, La Rochefoucauld, Madame de Sevigne au participat la petrecere. Moliere a scris o piesă pentru această ocazie, în care el însuşi urma să joace la încheierea seratei. Petrecerea a început cu o serie de şapte dineuri generoase înfăţişând mâncăruri din Orient niciodată gustate înainte în Franţa precum şi noi feluri de bucate create special pentru seara. Masa a fost însoţită de muzică camandată de către Fouquet pentru a-şi onora regele.

După cină a existat o promenadă prin grădinile castelului. Peluzele şi fântânile din Vaux-le-Vicomte urmau să fie sursa de inspiraţie pentru Versailles. Fouquet l-a însoţit personal pe tânărul rege prin aranjamentele de arbuşti şi paturi de flori aliniate geometric. Ajungând la canalele grădinilor au asistat la un foc de artificii care a fost urmat de performanţa piesei de teatru al lui Moliere. Toată lumea a fost de acord că a fost cea m-ai uimitoare petrecere la care au participat vreodată.

A doua zi Fouquet a fost arestat de către muschetarul şef al regelui, D’Artagnan. Trei luni mai târziu el a fost judecat pentru furt din trezoreria ţării. (De fapt cea mai mare parte a furtului de care a fost acuzat îl făcuse în numele regelui şi cu permisiunea acestuia. ) Fouquet a fost găsit vinovat şi a fost trimis la cea mai izolată închisoare din Franţa, la înălţime mare în Munţii Pirinei, unde şi-a petrecut ultimii douăzeci de ani de viaţă în carceră.

Interpretare

Ludovic al XIV-lea, Regele Soare era un om mândru şi arogant care dorea să fie în centrul atenţiei în orice moment; el nu putea încuviinţa să fie întrecut în dărnicie de nimeni şi cu siguranţă nu de ministrul sau de finanţe. Pentru a-i succeda lui Fouquet, Ludovic l-a ales pe Jean-Baptiste Colbert, un om renumit pentru zgârcenia sa şi pentru petrecerile plictisitoare date în Paris. Colbert s-a asigurat că toţi banii eliberaţi din vistierie se duceau direct în mâinile lui Ludovic. Cu banii Ludovic a construit un palat chiar mai măreţ decât al lui Fouquet – gloriosul palat de la Versailles. El a folosit aceeaşi arhitecţi, decoratori şi designeri de grădină. Şi la Versailles, Ludovic a găzduit petreceri chiar mai extravagante decât cea care l-a costat pe Fouquet libertatea.

Să examinăm situaţia. Fouquet, nu numai că se gândea că petrecerea o să îl pună din nou în graţia regelui, el credea că prin asta îşi va arăta bunul gust, legăturile şi popularitatea sa, făcându-l indinspensabil regelui şi demonstrând că va fi un prim-ministru excelent. Cu toate acestea fiecare nou spectacol, fiecare zâmbet de apreciere dăruit de oaspeţi lui Fouquet i-au arătat lui Ludovic că prietenii şi supuşii săi erau mai fermecaţi de ministrul de finanţe decât de regele însuşi şi că Fouquet de fapt îşi flutură bogăţia şi puterea. Mai curând decât să îl flateze pe Ludovic al XIV, petrecerea elaborată de Fouquet a ofensat vanitatea regelui. Ludovic nu ar permite acest lucru nimănui, desigur în schimb el a găsit o scuză convenabilă să scape de un om care fără intenţie l-a făcut să se simtă nesigur. Aceasta este soarta într-o formă sau alta a tuturor celor care dezechilibrează sentimentul de sine al stăpânului ori îl fac să îşi pună la îndoială superioritatea lui.

Bibliografie

  1. Robert Greene, Joost Elffers – Succes si putere, 48 de legi pentru a reuşi in viaţa

Older Posts »

Categorii